Discuţiile şi disputele pe marginea actului politic de la 23 august 1944 declanşate după "liberalizarea" istoriei din '89 nu sunt deloc pe punctul de a se finaliza printr-o concluzie acceptată majoritar.  Confiscată şi cosmetizată în interes propriu de către autorităţile comuniste, lovitura de stat dată de regele Mihai, cu sprijinul unei părţi a clasei politice, printre care şi comuniştii, a devenit, printr-o escaladă ideologică demnă de "1984" al lui Orwell, "insurecţie de masă antifascistă", rolul regelui şi al armatei fiind aproape complet umbrit de acelea ale lui Emil Bodnăraş şi Lucreţiu Pătrăşcanu. Aceeaşi politică de rescriere a istoriei a condus şi la o sistematică trecere sub tăcere a intenţiilor şi demersurilor pe care însuşi mareşalul Antonescu - cu aprobarea tacită a liderilor partidelor istorice - le făcuse pentru o ieşire a României din război. Istoria e însă istorie şi ea lucrează cu fapte, nu cu intenţii.  Iar faptele arată că autorul principal al acestui act cu consecinţe cruciale pentru mersul războiului a fost regele Mihai.  Cât de etică, de dreaptă, de patriotică a fost livrarea mareşalului autorităţilor militare sovietice şi judecarea sa într-un proces regizat după moda de la răsărit - este un subiect aparte.  Poziţia aproape fără ieşire în care s-a aflat România în 1940 ne-a adus într-o situaţie care nu încetează nici astăzi să-şi arate consecinţele.  Am întors armele alăturându-ne unei puteri care ne-a târât în experimentul comunist cale de peste patru decenii, împotriva unui aliat care a reuşit, după tot atâta timp, să se transforme în principalul învingător şi care îşi manifestă constant resentimentele şi suspiciunea. (Este vorba, bineînţeles, despre Germania). După 57 de ani, unicul participant supravieţuitor al loviturii de palat de la 23 august este acelaşi care, în mod nesperat - şi neaşteptat - îşi revendică nu palatul regal, în care s-au petrecut evenimentele, ci pe cel de la Sinaia.