Poate că niciodată până acum, în ultimii 13 ani, nu s-a manifestat un atât de puternic dezechilibru al puterilor în stat.  Şi când vorbesc despre puteri, mă refer la cele patru, tradiţionale: executivă, legislativă, judecătorească şi prezidenţială.  Pe cea de-a cincea o las la o parte pentru că, de regulă, ea reprezintă doar o figură de stil, nefiind înzestrată cu atributele funcţionale ale unei veritabile puteri constituţionale - e vorba despre presă, bineînţeles. Acest dezechilibru vine, paradoxal, pe fondul unei aparenţe care desemnează puterea executivă ca fiind cea care cumulează cel mai mare procent de putere din total.  Imaginea Executivului este aceea a unei instituţii care face şi drege totul, neomiţând nimic şi nelipsind de nicăieri, de la cadourile pentru copii, de 1 iunie, până la păcălelile pentru maturi, de la 1 aprilie.  În fruntea Executivului, premierul Adrian Năstase oferă imaginea personalităţii politice care ştie tot, se pricepe la tot şi nu-i scapă nimic din ceea ce ar trebui să fie în preocupările sale - uneori şi ceva pe deasupra.  Executivul şi premierul sunt, prin forţa lucrurilor, cele mai mediatizate instituţii - pozitiv sau negativ - de care se leagă cursul existenţei noastre, punând în umbră importanţa şi semnificaţia altor două puteri - cea legislativă şi cea judecătorească.  Dacă despre Executiv se crede în general că acolo se face şi se desface totul, despre Parlament părerile sunt mult mai puţin favorabile.  Domină sentimentul că acesta este o moară de vorbe, incapabilă să dea, în timp util, instrumentele de care are nevoie Guvernul ca să funcţioneze normal, acesta fiind nevoit, nu odată, să i se substituie prin popularele ordonanţe de urgenţă.  Cât despre puterea judecătorească, aceasta se bucură de cea mai proastă reputaţie şi de cel mai puţin respect din partea opiniei publice, fiind considerată - nu întodeauna pe nedrept - drept un instrument al celorlalte puteri, dacă nu o 'tarabă' de sine stătătoare. Situaţia puterii prezidenţiale rămâne cea mai complexă.  Dacă din punct de vedere constituţional preşedinţia se bucură de puţine instrumente în exercitarea puterii, influenţa sa reală le depăşeşte adesea pe celelalte trei.  Acest lucru se datorează modului în care preşedintele Iliescu a abordat acest ultim mandat al său: decontractat, revizuindu-şi, surprinzător, o serie de tabu-uri ideologice, direct şi deschis în abordarea unor subiecte delicate, eliberat de stressul electoral al unui nou mandat.  Această libertate de mişcare se cuantifică într-un coeficient de autoritate şi de încredere publică aproape fără precedent.  La un an şi ceva de la teoretica sa ieşire din prima scenă politică, Iliescu o domină cu autoritate, nefiind nevoit să facă uz de alte argumente decât propriile sale opinii şi convingeri.  Este o lecţie politică de la care mulţi aspiranţi la fotoliile puterii au ceva de învăţat, dacă doresc acest lucru şi dacă nu consideră deja epuizată întreaga bibliografie...