Corespondenţă de la Tokio de la Octavian Andronic (14 februarie 2002)

Începând de marţi seară, preşedintele Iliescu se află în Japonia. Pentru a doua oară. Prima dată, în noiembrie 1990, a fost invitat să participe la încoronarea lui Akihito, ca împărat al Japoniei, după moartea tatălui său, Hirohito. S-ar putea spune că sunt cunoştinţe vechi. Poate că, de aceea, primirea preşedintelui român, ieri dimineaţă, a emanat oarece căldură din partea unui împărat îngheţat între regulile protocolului. Un protocol extrem de strict, cu o delegaţie redusă la „sânge", cu doar zece ziarişti cărora li s-a permis să asiste, dintr-un ţarc, timp de 30 de secunde, la schimbul iniţial de amabilităţi (dintre care am putut reţine doar că, la observaţia dlui Iliescu - „Este o adevărată grădină aici!" - împăratul a răspuns cu: „Dincolo de grădină...!, restul pierzându-se în murmurele asistenţei care, conform protocolului, n-avea voie să strige, să mişte). Delegaţia restrânsă - de ziarişti - a mai avut privilegiul să vadă, timp de zece secunde, cum înalţii oameni încep să mănânce, după care spectacolul s-a încheiat.

Nu însă şi vizita. În cursul dimineţii, la hotelul Imperial, unde a fost cazat, preşedintele român i-a primit pe preşedinţii câtorva mari corporaţii japoneze (cu cifre de afaceri de câteva ori mai mari decât bugetul României) între care Sumitamo, Mitsubishi Heavy Industries, Marubeni, Mitsui, Tomon, a acordat interviuri câtorva mari ziare nipone şi a participat la o recepţie la Ambasada României, unde gazdele au invitat vreo 300 de persoane deşi ştiau că n-au loc decât vreo sută.

Astăzi, în program figurează vizite şi convorbiri la conducerile celor două camere ale Dietei japoneze, şi o întrevedere ca premierul Koizumi, la reşedinţa acestuia. În relaţia sa cu Japonia, care datează, la nivel oficial, încă din 1917, România - şi liderii ei - au o problemă: deşi după 1990 s-au perindat pe la Tokio preşedinţi, premieri, miniştri şi şefi de camere, la Bucureşti n-a ajuns nici un înalt oficial japonez! Cei mai „mari" au fost un ministru adjunct de la transporturi şi un director din Ministerul de Externe. Asta spune multe despre interesul cu care această super-putere economică ne priveşte şi despre capacitatea noastră de a capta acest interes. Volumul investiţiilor este încă extrem de redus, chiar dacă beneficiem de diferite forme de asistenţă şi de sprijin. Dacă delegaţiile româneşti care bat lungul drum al Soarelui Răsare nu reuşesc să mişte nimic din loc, atunci aceste schimburi, cât sunt ele de oficiale, rămân simple excursii, obositoare şi costisitoare.