Am prezentat, în episodul precedent, desfăşurarea primelor două zile ale Conferinţei Americane a Liderilor de Opinie, desfăşurată la mijlocul lui februarie la Washington, în organizarea fundaţiei CAUSA Internaţional. Continuăm azi relatarea de la faţa locului.

Causa International – gong final!

Duminicã dimineaţa, deci, în faţa unui program la fel de încãrcat ca şi cel din prima zi. Dupã dr. Lay, cu a sa „Cãtre formularea unei viziuni globate americane", obişnuitul coffe break. Apoi dr. Ward, „Despre libertate". Şi, în reprezentaţie specialã, dr. Robert G. Grant, preşedinte al American Freedom Coalition — organizaţie ce are ca obiectiv „restaurarea valorilor tradiţionale ale politicii americane la toate nivelurile, de la şcoli pânã la Casa Albã". Vorbitor bun. experimentat, dr. Grant reuşeşte sã capteze atenţia asistenţei, fãcând parcã sã treacã mai repede cea de-a treia reprizã a dimineţii. Prânzul se desfãşoarã în aceeaşi notã de lucru, avându-1 ca invitat special pe Arnaud de Borchgrave,. redactorul şef al cotidianului Washington Times. Personaj extrem de interesant, stilat, bun cunoscãtor al culiselor politice şi considerat a fi unul dintre apropiaţii Casei Albe, Borchgrave ne informeazã asupra ultimelor desfãşurãri din Golf şi asupra culiselor diplomaţiei americane.Înapoi la treabã: avem de ales intre douã colocvii — unul cu doamna Mary Hatwood Futrell, director al Centrului de Studii despre Programul Naţional de Educaţie, şi un altul cu Michael Elliott, şeful biroului din Washington al revistei „The Economist". Optez, discret, pentru o... întâlnire cu corespondentul nostru de presã din Washington. Mircea Podinã, în compania cãruia fac un tur al oraşului şi al împrejurimilor, pânã în preajma banchetului de adio al serii. Meniu consistent, dar puţin variat, apã cu gheaţã din abundenţã şi tradiţionala cafea lungã americanã. Pe podium se produce, într-o combinaţie de discurs politic cu scheci de cabaret doamna Maureen Reagan, una dintre fiicele preşedintelui. Poantele sale sunt mai la îndemina asistenţei americane, decât a noastrã. O urmãrim, totuşi, cu nedisimulat interes. Înainte do final, ni se face o comunicare de ultimã orã : programul nostru va suferi o modificare. Nu vom mai rãmâne la Washington pânã marţi la prînz, cum fusese programat iniţial, ci vom pleca a doua zi dimineaţã, la prima orã, cu tot cu Bagaje! Ultima noapte la Washington se scurge normal. Dimineaţa. în faţa hotelului Marriott Crystal Gateway ne aşteaptã douã autocare confortabile, în care ne urcãm în devãlmãşie toţi est-europenii prezenţi la Conferinţã.

La Academia Universală de Balet

Suntem informaţi cã vom face douã vizite: una la Academia Universalã de Balet si alta la redacţia cotidianului Washington Post, înainte de a porni, cale de 500 km, spre New York. Începe astfel o ineditã cãlãtorie într-un teritoriu fascinant si surprinzãtor: Moonland. Nu-l cãutaţi prin vreun ghid tursitic. Nu-1 veţi gãsi. Pur şi simplu pentru că el n-a existat decâtt în... itinerariul pe care ni l-au oferit gazdele. Poposim, într-o margine de oraş cu construcţii albe din lemn, la Academia Universalã de Balet. Este o instituţie aparte, o joint-venture, arnericano-sovieticã ce funcţioneazã de doi ani. Americanii au oferit baza materialã (de excepţie !) iar ruşii tradiţia şi priceperea lor în aceastã artã care a captat în cea mai înaltã mãsurã interesul reverendului Moon, pentru simplul fapt cã una dintre fiicele sau nepoatele sale, casãtoritã cu un fiu al dr. Bo Hi Pak, este balerinã. Actualmente are un contract în Uniunea Sovieticã. Academia este condusã de soţii Vinogradov, coregrafi celebri. Numai doamna se aflã acum aici, domnul fiind la Moscova. Suntem primiţi în Sala de festivităţi, unde dr. Pak face un scurt istoric al acestei originale instituţii ce-şi propune ca în alţi vreo doi ani sã înceapã sã livreze pieţei americane superbalerini şi superbalerine. Doamna Vinogradova este afectatã şi emoţionatã, se bâlbâie foarte artistic şi renunţã cu greu la microfon. Vizitãm clãdirea. Studiouri largi, luminoase, călduroase.

Sala de mese. Sãli de odihnã. Sãli de lecturã. Tot ce trebuie. Elevii sunt de ambele culori. Instructorii sunt ruşi. Pregãtirea se desfãşoarã non-stop, elevii fiind gãzduiţi în Academie. Dupã vizitã ne reîntâlnim în Sala de festivităţi, unde ne aşteaptã cafea, fructe, şi noi cuvântãri. Delegaţii ruşi au întrebãri, gazdele nu prididesc cu rãspunsurile. „O instituţie construitã pentru ziua de mâine" — este emblema Academiei şi tot ce am vãzut justificã pe deplin sloganul. Grijulii cu programul, gazdele pun punct întâlnirii şi ne reîmbarcãm în autocare cu destinaţia Washington Times. Aţi auzit desigur, de Wasghinton Post, jurnal faimos care, între altele, 1-a dat jos pe Nixon, în colaborare cu New York Times. Dar n-aţi auzit. încã, probabil, de Washington Times. Deşi a fost fondat în urmã cu vreo 8—9 ani, ziarul nu face parte dintre cotidianele de difuzare naţionalã. Corporaţia cu acelaşi nume este şi ea proprietatea reverendului Moon şi este condusã de dr. Bo Hi Pak, cel mai apropiat colaborator al sãu. Este doar o parte a „imperiului" moon-ist ce acoperã ziare de mare tirai în Japonia şi Coreea şi posturi de radio şi televiziune în Asia şi America. Asaltul asupra Capitalei americane a fost dat în momentul în care reverendul a “pus mina" pe un gazetar de talia lui Arnaud de Borchgrave, un vechi echipier al Newsweek-ului şi columnist de talie internaţionalã, laureat al premiului Pulitzer şi al altor distincţii americane.

Acasă la Washington Times

Atunci reverendul a construit un complex tipografic ultramodern în care azi, alãturi de Washington Times, se mai tipãresc revistele “Sight" şi „The world and I". Tipicul redacţiilor americane se respectã şi aici: o salã enormã plinã de pupitre, fiecare cu un terminal la care redactorii îşi scriu articolele ce merg apoi direct în modulul central de paginare. Biroul redactorului şef e la etaj. O camerã plinã de vitrine cu trofee: Borchgrave cu fel de fel de celebritaţi de pe toate meridianele. Anwar Sadat, sahinşahul, Khadaffi, apoi un lung şir de preşedinţi americani. Om foarte ocupat în general, aflând cã în delegaţie e şi un ziarist, domnul Borchgrave mi-a acordat câteva minute. Întreabã ce tiraj are “Libertatea". E niţel surprins de cele 200.000 ale noastre. „Times"-ul sãu are doar 100.000 exemplare. E drept, în ediţie de 48 —64 pagini, colorate. Îmi explicã tactica sa: nu luptã pentru un tiraj mare. Washingtonul nu avea, la apariţia ziarului sãu un cotidian. Iar la Wasghinton se aflã toţi oamenii politici importanţi, diversele lobby-uri şi…nu în ultimul rând, vreo 15.000 de ziarişti din toatã lumea. Influenţîndu-i pe aceştia, ziarul poate influenţa tot ansamblul. Orientarea e conservatoare, iar preşedintele Bush (unul dintre lectorii sãi cel mai atenţi. Un apel telefonic dã semnalul sfârşitului întrevederii. Ne vom revedea în sala de restaurant a ziarului, unde ni s-a pregãtit o masã surprizã: în pahare se aflã vin roşu! “Ştiam cã prietenii mei coreeni vã vor ţine pe uscat — ne mãrturiseşte de la pupitrul tradiţional, care nu lipseşte nici aici — aşa cã am încercat sa vã ofer o micã compensaţie". Doctorul Bo Hi Pak ne face o succintã prezentare a corporaţiei. Fondatã ăn 1982. Influentã şi apreciatã. În ultimii doi ani ziarul a luat premiul pentru design. Revista „SIGHT" se tipãreşte în 400.000 exemplare şi cucereşte mereu teren. Preţurile mult mai mici (ziarul — 25 cenţi, iar revista — 2,5 dolari) sunt compensate de o publicitate tratatã modern şi foarte atractiv. Apoi tematica devine politicã. Redactorul şef este rugat sã rãspundã unui mare numãr da întrebãri legate de relaţiile ruso-americane, de poziţia americanã faţã de ţãrile baltice, despre întâlnirea ratatã Bush — Gorbaciov. Rãspunde foarte diplomatic. În final, fiecare membru al dalegaţiei primeşte o pungã în care alãturi de ziarul la zi şi ultimul numãr al revistei, se aflã o medalie comemorativã a fondãrii corporaţiei. Nu înainte ca atât dr. Bo Hi Pak, cât şi Arnaud de Borchgrave sã menţioneze cã editorul nu a intervenit şi nu intervine niciodatã în problematica publicisticã şi de orientare a ziarului. Sunt convins da asta, atât timp cât orinentarea rãmâne cea conservator - tradiţionalistã, opţiunea de fond a reverendului...

Acasă la reverendul Moon

Se terminã şi aceastã a doua etapã şi autocarele noastre pornesc la drum spre New York, respectând viteza legalã pe şoseaua care are câte 6 benzi pe sens. Peisajul nu este spectaculos şi preferãm un film video: Ni se oferã un „Indiana Jonas", plin de suspans şi antren. Dupã vreo douã ore facem un popas într-un parking. Regãsim aici universul unui anume mod de viaţã american: hamburger, cola, jackpot, cartofi prãjiţi, gumã de mestecat... Se însereazã când ne apropiem de podul ce leagă New Jersey de New York. Este momentul în care gazdele lanseazã “bomba", ţinutã în secret pânã atunci: reverendul Moon s-a întors din Coreea special pentru a se întâlni cu noi, şi ne va primi în aceastã searã la reşedinţa sa East Garden, la vreo 30 de kilometri de New York, în cealaltã parte. Traversãm oraşul iluminat spectaculos în timp ce ghidul dã ultimele amãnunte despre viitoarea noastrã gazdã: peste douã zile va împlini 71 ani. Soţia sa, doamna Moon, are vreo 50. Au împreunã 13 copii, iar numãrul membrilor de familie se ridicã de doar citeva zile la 40! Locuieşte, alternativ în Coreea şi în Statele Unite, deplasându-se des, când i-o cer interesele complexului sãu economico-religios. In Coreea are mari întreprinderi industriale (firma Samsung, electronicã, mari plantaţii artificiale de ginseng şi unitãţi de prelucrare a acestuia, pentru sucuri, medicamente preparate alimentare, fabrici de conserve de peşte şi fructe de mare) la fel şi în Statele Unite. Construieşte acum în China o mare fabricã de automobile populare, marca “Panda". Şi, multe altele...

Ne oprim la poarta reşedinţei, în fata unei gherete, în care paznicii supravegheazã o baterie da vreo 8 monitoare video. Parcurgem apoi o lungã alee, printre numeroase automobile. Le recunoaştem pe cele ale dr. Bo Hi Pal, a ambasadorului Sanchez, ale altor oficiali din Wasghinton. Reşedinţa e o clãdire scundã, cu doar douã niveluri. Coborâm şi suntem invitaţi sã ne descãlţãm. Constatãm cu surprindere cã gazdele dispun de peste 200 de perechi de papuci moi, confortabilii. E chiar o plãcere, dupã ce ai stat o zi încãlţat. Pãtrundem într-un hol în care, aliniate gazdele ne dau mâna şi ne ureazã bun venit. Deşi nu-i ştiam figura, îl recunosc din primul moment pe reverend, printre cele vreo patru perechi coreene: solid, de talie mijlocie, cu o privire pãtrunzãtoare din spatele îngustei deschizãturi a ochilor. Arată, în ciuda celor 70 de ani, doar de vreo 50. Le fel de bine se tine şi doamna Moon. Nu i-ai da mai mult de 35. Ambasadorul Sanchez face „patã" în aceastã comisie de primire, „Hello again!" — îmi zice zâmbind larg. Pãtrundem într-o camerã enormã, scãldatã în luminã, cu mese lungi, somptuoase, aşezate perpendicular pe o alta, înãlţatã pe un soi de podium. În celãlalt capãt, un podium propriu-zis şi un pian. Luãm loc la mese, toţi cei peste o sutã de invitaţi şi un maestru de ceremonii ne invitã sã ne sculãm în picioare şi sã-1 salutãm pe reverendul Moon. Ruşii, neobişnuiţi cu o astfel de disciplinã, se ridicã greoi şi fãrã convingere. Ne aşezãm la loc şi doctorul Bo Hi Pak trece la microfon şi ne propune sã ne rugãm. Rosteşte o lungã rugãciune în care amestecã invocaţii divine cu binecuvântãri pentru perestroika şi glasnost. Apoi ni se ureazã poftã bunã, dupã ce suntem informaţi cã masa compusã din peşte şi fructe de mare preparate dupã reţete coreene, japoneze si chineze, a fost pregãtitã de cãtre doamna Moon şi prietenele sale. Felurile de mâncare sunt spectaculoase şi gustoase. Bãutura cea mai tare este. conform tradiţiei, Coca. Dupã ce masa se încheie, ni se propune un scurt program artistic. Pe podium îşi fac apariţia 22 de copii de toate rasele. Sunt copiii membrilor staff-ului, rezultaţi din cãsãtorii mixte. Este una dintre ideile preferate ale reverendului, ca o soluţie infailibilã de rezolvare a oricãror probleme rasiale. Ideea e interesantã, dar mi-e greu sã-mi imaginez o lume de corcituri. Au pregãtit câteva cântece, în rusã şi în englezã.

Ruşii sunt tuşaţi. Vor şi ei sã cânte. Vreo doi chiar o fac. Şi nu rãu. Dupã care, ni se spune, reverendul ne va adresa câteva cuvinte. N-a mai fãcut-o de mult. N-a mai primit pe nimeni de mult. Este un gest de excepţie şi el se datoreazã impresiei extraordinare pe care i-a fãcut-o vizita de anul trecut din Rusia. A fost primit de Gorbaciov. Media i-a dat o atenţie deosebitãi A fost extrem de impresionat şi anticomunismul sãu funciar, programmatic, a cunoscut de atunci o sensibilã nuanţare. Perestroika şi glasnost-ul lui Gorbaciov au modificat radical tabloul marxismului inflexibil şi dogmatic ce-i oferise substanţa demersului critic. Reverendul vorbeşte foarte bine în englezã, ne spune dr. Bo.Hi Pak, dar în seara asta este inspirat, şi pentru a dat o expresie cât mai adecvatã, cit mai corectã discursului sãu. va vorbi în coreeanã, iar doctorul va traduce. De fapt constatãm cã nu traduce, ci cã pur şi simplu interpreteazã, într-un stil extrem de sugestiv, de oriental. Reverendul îşi însoţeşte discursul de o gesticã vioaie. Dr. Pak dã replica gesturilor într-un mod care poate sã aparã uneori comic. Reverendul este, întrade-vãr, inspirat, cãci discursul sãu dureazã nu mai puţin de douã ore şi jumãtate. Dupã lungul drum, rãbdarea comesenilor pare a fi pusã la grea încercare. Ruşilor li se face traducera în cascã. În faţa mea un deputat din Kamchatka îşi stãpîneşte cu greu accesele de veselie provocate de unele pasaje ale traducerii.

Octavian Andronic