Un manuscris redescoperit după aproape 5 ani, îmi reaminteşte întâmplări aproape uitate. Dar care la vremea respectivă au captat cu lăcomie atenţia publicului.(16 octombrie 2007)

    Două lucruri par să marcheze acest început de an. Primul este moartea tragică şi absurdă a colegului Tinu şi ceea ce a urmat după ea: isteria halucinantă a unei vieţi duble, bine ascunsă de ochii şi urechile, nu doar ale confraţilor. Sunt sigur că nu puţini dintre ei îşi muşcă acum pumnii pentru că nu au ştiut mai din timp aceste lucruri, pe care le-ar fi putut folosi în bătăliile purtate împotriva arogantului urmaş al „Scânteii”. Tinu, tip şters, fără veleităţi de vreun alt fel decât aceea apecifică oamenilor mici de statură-de a strânge putere şi de a-i domina pe ceilalţi- părea ultimul om care să aibe, în spatele cortinei, o viaţă paralelă, cu un copil alături de care-aşa cum reiese din secvenţele difuzate de televiziuni, din filmele de amatori ale familiei Iucinu-se simţea stângaci şi nelalocul lui. Un copil care, deja, pe la 12-13 ani era mai înalt decît tatăl, pe care-l ţinea, protector parcă, cu braţul de după gât...
    Viaţa secretă a lui Tinu nu era, la urma urmei, chiar atât de secretă. Erau destul de mulţi cei care o cunoşteau şi o frecventau. Erau în primul rând familia nelegitimă şi rudele şi prietenii ei. Era chiar şi familia legitimă, care accepta, după toate aparenţele, această împărţire. Şi nici măcar nu era o viaţă în spatele uşilor închise. S-au putut vedea în aceleaşi secvenţe oferite cu nefirească lipsă de discreţie de către fiul nelegitim şi mama sa: la plajă, pe litoral, la plimbare, în holul hotelului. Peste tot Tinu apărea în compania acestei familii despre care, foarte probabil, cei care nu i-o cunoşteau pe cea adevărată, o considerau ca fiind ca atare. Un alt amănunt ciudat este lipsa de reţinere a lui Tinu de a se fotografia în compania noii familii. Nu răzbate din nici un gest teama că acestea le-ar putea da de gol odată şi odată. Părea că nu-i pasă sau că nu se teme. Pur şi simplu...Tinu nu mai era un om tânăr. Trecuse, aritmetic, în vârsta a treia. Persistă, pentru mine, întrebarea:dacă era atât de ataşat de fiul său şi de mama lui, de ce a întârziat să reglementeze această relaţie? Stratagema cu cumnatul care se declară tatăl copilului este de înţeles pentru vremea în care, redactor fiind la „Scânteia”, putea risca trimiterea la „munca de jos” pentru imoralitate. Cadrele n-ar fi accepat niciodată aşa ceva. Greu de înţeles este şi reţinerea de care a dat dovadă soţia-rusoaică, trădată. Puţine femei în situaţia ei ar fi rezistat tentaţiei de a-l demasca. De ce n-a făcut-o? Ramâne un mister. La fel ca şi implicarea lui Tinu în acţiuni de „spionaj” în favoarea ruşilor, notorie în epocă. Poate, cu adăugirea (experimentală) a folosirii lui într-o partitură dublă. Când lucrurile, inclusiv regimul politic, s-au schimbat, Tinu nu a făcut nimic pentru a schimba, la rândul său, condiţia celor la care se pare că ţinea. A intenţionat ceva-o dovedeşte, renunţarea la calitatea de tată a unchiului, dar s-a oprit la faza liniuţei din certificatul de naştere. I-a fost teamă de ceea ce ar fi putut stârni printre cei care nu-l iubeau, recunoaşterea acestei vieţi duble? Aştepta un prilej favorabil, care să-l facă imun în faţa oricărei consecinţe -cum era preluarea controlului total al ziarului? Nu vom şti. Sunt lucruri pe care le-a dus cu el în mormânt. Lăsând în urmă această agitaţie şi aceste comentariicare îi reduc considerabil statura de justiţiar. Lui şi ziarului. Ziarului şi ziariştilor.
    Tot ce-a urmat după dezvăluirea acestui secret, poartă amprenta unei telenovele ieftine. Viaţa fiului şi a mamei sale, relaţia cu familia legală se consumă prin intermediul ziarelor. Comunicarea lor are aerul unor press release-uri . Se simte mâna lui Sergiu Andon, cel etern frustrat de vântul care i-a fost făcut din redacţie din motive de stângism excesiv-într-o gazetă de stânga. Fostul ziarist, scos cu brutalitate din lumina reflectoarelor presei are nişte poliţe de plătit. Şi le plăteşte aşa cum este:câş. Mergând pe unde nu se uită. Şi uitându-se pe unde nu merge.
    Mi-e greu să cred că toată această poveste va rămâne fără urmări pentru ziare. Situaţia „celui mai puternic ziar românesc” este mai fragilă ca niciodată. Chiar dacă schimbările la nivelul acţionariatului vor întârzia să se manifeste, se va deschide lupta internă pentru succesiune. Cristian Tudor Popescu,fără Tinu, este un om debusolat, capabil să dea curs propriilor impulsuri, într-o direcţie autodistrugătoare. „Lupii tineri” din jurul său doresc să-şi mai pună stele pe epoleţi. Vor ridica glasul cu primul prilej. Vor emite pretenţii de neoprit. Îşi vor ataca reciproc interesele cu zonele de protecţie. Şi nu va mai fi nimeni care să medieze aceste situaţii cu autoritatea neîdoielnică a lui Tinu.
    A doua chestiune este cea a lui Adrian Păunescu. După o cam lungă tăcere, pentru stilul său, bardul apare brusc la o lansare de carte, tras la faţă, cu gulerul cămăşii lărgit , cu privirea obosită şi declară, hodoronc- tronc, că a trecut pe lângă moarte şi că este victima unei suferinţe atroce. Nu din cauza unei boli lumeşti, cum te-ai aştepta, ci din dragoste! Suferinţa de-a fi fost părăsit de o iubită misterioasă. Dar nu prea misterioasă. Primul ministru e prezent la lansare şi-l mângâie pe creştet încercând să-i mai aline durerea. Spectacolul devine popular. Poetul dă interviuri, face aluzii transparente. Vorbeşte despre marea sa iubire şi despre protecţia pe care i-a oferit-o clanul: fii, nepoţi, strănepoţi. Nu pomeneşte nimic de nevastă! Bardul îndrăgostit, hârjonindu-se la lucru şi în afara lui cu aleasa inimii, protejat cu grijă de familie. Hormonii poetici aleargă în voie, la acest adăpost. Până când ingrata îşi ia zborul. Gest de neconceput: un om ca Păunescu să fie părăsit de o femeie? De o biată femeie? De o nerecunoscătoare, incapabilă să realizeze că însişi Zeus şi-a coborât privirile asupra fiinţei sale muritoare?Poetul îşi cântă eşecul cu zelul obişnuit.Îl transformă în beneficiu literar şi material. Din durere, trădare, reproş, izvorăsc rapid două cărţi bine vândute. La nivelul său episodul se dezbracă de orice conotaţie vulgară, şi amantlâcul tolerat de familie devine reper artistic şi istoric. Povestea trece din ziar în ziar, din emisiune în emisiune şi poetul revine la viaţă văzând cu ochii, după momentele de prăbuşire metafizică…
    Două episoade stranii-nu prin esenţa lor, ci prin modul neobişnuit în care sunt proiectate în conştiinţa publică.(25 ianuarue 2003)