Meandrele concretului
|
O carte bună este ca o mâncărime - nu te poți abține să nu ajungi la ea!
-- Laura Bush
|
|
Un manuscris redescoperit după aproape 5 ani, îmi
reamintește întâmplări aproape uitate. Dar care la vremea respectivă au captat
cu lăcomie atenția publicului.(16 octombrie 2007)
Două lucruri par să marcheze acest început de an. Primul este
moartea tragică și absurdă a colegului Tinu și ceea ce a urmat după ea: isteria
halucinantă a unei vieți duble, bine ascunsă de ochii și urechile, nu doar ale
confraților. Sunt sigur că nu puțini dintre ei își mușcă acum pumnii pentru că
nu au știut mai din timp aceste lucruri, pe care le-ar fi putut folosi în
bătăliile purtate împotriva arogantului urmaș al „Scânteii”. Tinu, tip șters,
fără veleități de vreun alt fel decât aceea apecifică oamenilor mici de statură-de
a strânge putere și de a-i domina pe ceilalți- părea ultimul om care să aibe, în
spatele cortinei, o viață paralelă, cu un copil alături de care-așa cum reiese
din secvențele difuzate de televiziuni, din filmele de amatori ale familiei
Iucinu-se simțea stângaci și nelalocul lui. Un copil care, deja, pe la 12-13 ani
era mai înalt decît tatăl, pe care-l ținea, protector parcă, cu brațul de după
gât...
Viața secretă a lui Tinu nu era, la urma urmei, chiar atât de
secretă. Erau destul de mulți cei care o cunoșteau și o frecventau. Erau în
primul rând familia nelegitimă și rudele și prietenii ei. Era chiar și familia
legitimă, care accepta, după toate aparențele, această împărțire. Și nici măcar
nu era o viață în spatele ușilor închise. S-au putut vedea în aceleași secvențe
oferite cu nefirească lipsă de discreție de către fiul nelegitim și mama sa: la
plajă, pe litoral, la plimbare, în holul hotelului. Peste tot Tinu apărea în
compania acestei familii despre care, foarte probabil, cei care nu i-o cunoșteau
pe cea adevărată, o considerau ca fiind ca atare. Un alt amănunt ciudat este
lipsa de reținere a lui Tinu de a se fotografia în compania noii familii. Nu
răzbate din nici un gest teama că acestea le-ar putea da de gol odată și odată.
Părea că nu-i pasă sau că nu se teme. Pur și simplu...Tinu nu mai era un om
tânăr. Trecuse, aritmetic, în vârsta a treia. Persistă, pentru mine,
întrebarea:dacă era atât de atașat de fiul său și de mama lui, de ce a întârziat
să reglementeze această relație? Stratagema cu cumnatul care se declară tatăl
copilului este de înțeles pentru vremea în care, redactor fiind la „Scânteia”,
putea risca trimiterea la „munca de jos” pentru imoralitate. Cadrele n-ar fi
accepat niciodată așa ceva. Greu de înțeles este și reținerea de care a dat
dovadă soția-rusoaică, trădată. Puține femei în situația ei ar fi rezistat
tentației de a-l demasca. De ce n-a făcut-o? Ramâne un mister. La fel ca și
implicarea lui Tinu în acțiuni de „spionaj” în favoarea rușilor, notorie în
epocă. Poate, cu adăugirea (experimentală) a folosirii lui într-o partitură
dublă. Când lucrurile, inclusiv regimul politic, s-au schimbat, Tinu nu a făcut
nimic pentru a schimba, la rândul său, condiția celor la care se pare că ținea.
A intenționat ceva-o dovedește, renunțarea la calitatea de tată a unchiului, dar
s-a oprit la faza liniuței din certificatul de naștere. I-a fost teamă de ceea
ce ar fi putut stârni printre cei care nu-l iubeau, recunoașterea acestei vieți
duble? Aștepta un prilej favorabil, care să-l facă imun în fața oricărei
consecințe -cum era preluarea controlului total al ziarului? Nu vom ști. Sunt
lucruri pe care le-a dus cu el în mormânt. Lăsând în urmă această agitație și
aceste comentariicare îi reduc considerabil statura de justițiar. Lui și
ziarului. Ziarului și ziariștilor.
Tot ce-a urmat după dezvăluirea acestui secret, poartă
amprenta unei telenovele ieftine. Viața fiului și a mamei sale, relația cu
familia legală se consumă prin intermediul ziarelor. Comunicarea lor are aerul
unor press release-uri . Se simte mâna lui Sergiu Andon, cel etern frustrat de
vântul care i-a fost făcut din redacție din motive de stângism excesiv-într-o
gazetă de stânga. Fostul ziarist, scos cu brutalitate din lumina reflectoarelor
presei are niște polițe de plătit. Și le plătește așa cum este:câș. Mergând pe
unde nu se uită. Și uitându-se pe unde nu merge.
Mi-e greu să cred că toată această poveste va rămâne fără
urmări pentru ziare. Situația „celui mai puternic ziar românesc” este mai
fragilă ca niciodată. Chiar dacă schimbările la nivelul acționariatului vor
întârzia să se manifeste, se va deschide lupta internă pentru succesiune.
Cristian Tudor Popescu,fără Tinu, este un om debusolat, capabil să dea curs
propriilor impulsuri, într-o direcție autodistrugătoare. „Lupii tineri” din
jurul său doresc să-și mai pună stele pe epoleți. Vor ridica glasul cu primul
prilej. Vor emite pretenții de neoprit. Își vor ataca reciproc interesele cu
zonele de protecție. Și nu va mai fi nimeni care să medieze aceste situații cu
autoritatea neîdoielnică a lui Tinu.
A doua chestiune este cea a lui Adrian Păunescu. După o cam
lungă tăcere, pentru stilul său, bardul apare brusc la o lansare de carte, tras
la față, cu gulerul cămășii lărgit , cu privirea obosită și declară, hodoronc-
tronc, că a trecut pe lângă moarte și că este victima unei suferințe atroce. Nu
din cauza unei boli lumești, cum te-ai aștepta, ci din dragoste! Suferința de-a
fi fost părăsit de o iubită misterioasă. Dar nu prea misterioasă. Primul
ministru e prezent la lansare și-l mângâie pe creștet încercând să-i mai aline
durerea. Spectacolul devine popular. Poetul dă interviuri, face aluzii
transparente. Vorbește despre marea sa iubire și despre protecția pe care i-a
oferit-o clanul: fii, nepoți, strănepoți. Nu pomenește nimic de nevastă! Bardul
îndrăgostit, hârjonindu-se la lucru și în afara lui cu aleasa inimii, protejat
cu grijă de familie. Hormonii poetici aleargă în voie, la acest adăpost. Până
când ingrata își ia zborul. Gest de neconceput: un om ca Păunescu să fie părăsit
de o femeie? De o biată femeie? De o nerecunoscătoare, incapabilă să realizeze
că însiși Zeus și-a coborât privirile asupra ființei sale muritoare?Poetul își
cântă eșecul cu zelul obișnuit.Îl transformă în beneficiu literar și material.
Din durere, trădare, reproș, izvorăsc rapid două cărți bine vândute. La nivelul
său episodul se dezbracă de orice conotație vulgară, și amantlâcul tolerat de
familie devine reper artistic și istoric. Povestea trece din ziar în ziar, din
emisiune în emisiune și poetul revine la viață văzând cu ochii, după momentele
de prăbușire metafizică…
Două episoade stranii-nu prin esența lor, ci prin modul
neobișnuit în care sunt proiectate în conștiința publică.(25 ianuarue 2003)
|
|