Este luni. Pe biletul de avion al companiei PANAM scrie joi. Din Frankfurt. Pare o imposibilitate: Bilet până la Frankfurt, viză germană, viză americană – toate acestea doar în trei zile. Reprezentantul A.L.C. nu-mi înţelege deloc scepticismul. „It’ll be all rigt!”, spune, cu accentul său neaoş italian. Nu pot să promit nimic. Păstrez biletul fără să mă gândesc serios că o călătorie peste ocean ar mai fi posibilă în astfel de condiţii. Dar minunea se întâmplă: miercuri am tot! Cele două vize şi biletul de TAROM – companie „odihnită” după luna de relaş sindical şi dornică să ne poarte pe meridiane. Ştiu că nu voi fi singurul român la această a 28-a American Leadership Conference, de la Washington, dar nu ştiu cine sunt ceilalţi doi invitaţi care, din câte mai reuşisem să aflu, au plecat deja de luni. „Vei vedea, e foarte interesant. Sunt lideri de opinie din toată lumea, în special din Estul Europei” – îmi mai spusese Graziano, înainte de a pleca la Viena, de unde urma şi el să se îndrepte spre Frankfurt.

DRUMUL SPRE WEST

Joi dimineaţă sunt la Otopeni. A început să ningă şi pe pistă s-a aşternut deja un strat subţire de zăpadă. Pentru a-l curăţa, plecarea se amână cu o jumătate de oră. Cineva mi-a cobit că ar fi foarte posibil să piuerd legătura cu PANAM-ul, între ele fiind răgaz doar de o oră. Păstrez, din prudenţă, valiza cu mine, pentru a evita o pierdere de timp în aşteptarea bagajelor. BAC-ul decolează scurt şi după ce va mai mult de o jumătate de oră aterizează la Timişoara. Se mai urcă vreo câţiva pasaageri. Două bătrâne nemţoaice se aşează pe sacaunele de lângă mine. Pe undeva pe deasupra Ungariei ni se serveşte masa. Spre tava mea, pe care rămân neatinse sau consumate doar pe jumătate felurile, bătrânele aruncă priviri încărcate de reproş. Ce nu mănâncă, ele împachetează gospodăreşte şi pun în sacoşe. Înntr-un târziu, ca un răspuns la privirea mea fugară, îmi explică: „Noi nu aruncăm nimic. Voi, aici, risipiţi mult. Se munceşte puţin şi se aruncă mult în România”. Sunt stabilite în Germania de câţiva ani şi au venit în vizită, la rude. Cea de lângă mine, mai...tânără, mă priveşte bănuitor şi-mi declară ritos: „Noi suntem cu Iliescu. E om de treabă. Şi a făcut ceva pentru oameni. Ce-or fi făcut ceilalţi?”. Dau din umeri, pentru că, sincer, nu ştiu ce-au făcut ceilalţi. Se pare că experienţa lor în ţară a fost dură. „Tineretul ăsta nu mai respectă nimic. Nu mai are ruşine de nimic. Ştie să se schimonosească şi să strige „Jos”. Altceva nu.” N-are importanţă că nu aprob. Sunt pornite. „În România trebuie muncă, nu politică.” Aici nu mă pot abţine şi dau din cap. Mulţumite, bătrânele mă abandonează şi o dau pe nemţeşte, cu ale lor. La Frankfurt sosim cu vreo jumătate de oră înainte de decolarea PANAM-ului. La vize, coada mea stă. Am în faţă nişte pakistanezi cu probleme. În fine, trec şi aflu că plecarea e dintr-un alt corp, unde se ajunge cu autobuzul. Vine unul şi mă duce. Împreună cu alţi vreo doi pasageri. După o cursă sufocantă pe lungile coridoare în căutarea porţii B 53, a cărei rezonanţă războinică mă obsedează , ajung. Văd aparatul pe pistă, lângă „gura” tunelului. Funcţionara de la poartă e foarte calmă: „Da, e Washingtonul, dar nu se mai poate urca”. Mă resemnez cu ideea că voi petrece 24 de ore pe unul dintre confortabilele scaune ale interminabilelor săli de aşteptare. La ghişeul Lufthansa, unde mi se face reprogramarea, aflu cu surpriză că voi fi cazat în hotelul Sheraton, de alături, pe spezele companiei care a întârziat. Mi se dau şi trei bonuri de masă, valabile la orice restaurant al hotelului. Următoarele 24 de ore le petrec într-o cameră elegantă, în faţa televizorului cu vreo 15 programe plus patru „cu plată”. Realizez acest din urmă lucru abia a doua zi înaintea plecării şi tariful mă înfioară: vreo 20 mărci pe zi! Şi fuseseră două – din punct de vedere...TV! Micul dejune – pantagruelic – se serveşte în cameră şi este atât de consistent încât renunţ la prânz. Afară fulguie uşor. Prevăzător, ca tot românul care a pierdut odată ceva – tren, avion sau mai ştiu eu ce – mă prezint la poarta B 53 cu două ore înainte. Sunt primul şi responsabila cu securitatea zborului are prilejul să mă descoasă în tihnă: unde şi de ce merg, dacă mi-am făcut singur bagajul, dacă mi-a umblat cineva prin el, dacă mai am şi un alt document de identitate decât paşaportul, dacă am vreun aparat cu baterii să scot bateriile şi să le pun în altă valiză etc. E război, de, şi se suflă şi iaurt! Aparatul – un AIRBUS 300 (ce şmecherie o fi fost la mijloc de a cumpărat această mare companie americană un aparat european? – s-ar fi întrebat orice jurnalist român cu adevărat independent) se umple doar pe jumătate cu americani de toate culorile însoţiţi de o droaie de copii. Serviciul de bord e atent dar cam parcimonios, din cauza crizei. Cola şi berea sunt servite cu paharul, nu cu sticla, iar ziarele se epuizează în partea din faţă a avionului. Pentru a asculta filmul care rulează pe monitoarele T.V. trebuie să închiriezi, cu 6 dolari, o pereche de căşti. Ca să se vadă clar că lucrurile nu merg prea grozav, căruţul de freeshop se plimbă îndelung fără a fi solicitat. Drumul spre vest durează nouă ore. Plecăm pe la 2 p.m., ora Frankfurtului şi sosim pe la 5 p.m., ora Washingtonului.Coborâm într-un tunel după a cărui parcurgerea ne trezim într-o sală care, pe neaşteptate, porneşte la drum! Se dovedeşte a fi un soi de autobuz înalt cât o casă cu două niveluri, al cărui şofer ghiceşte drumul printr-un monitor T.V. Ciudăţenia asta se mişcă lin până ajunge lângă o clădire în care-şi varsă discret încărcătura de pasageri. În avion, la coborâre, l-am reîntâlnit pe Graziano, împreună cu doi bulgari. Au pierdut şi ei avionul de ieri. Formalităţile de viză şi vamă sunt rapide şi ne pomenim în sala de aşteptare unde un individ între două vârste ţine în braţe un panou pe care scrie „American Leadership Conference”. E pentru noi. Ne suie într-un microbuz Dodge şi pornim spre oraş. Aeroportul Dulles e la vreo 20 kilometri. Ghidul nostru se descurcă şi el dificil în Capitală. Aflăm că e din New York şi că pentru el, asemenea multor conaţionali de-ai săi, Europa e pe undeva pe lângă Golf, iar Europa de Est e mai greu de localizat! Sosim în cele din urmă la hotelul Marriott Crystal Gateway, undeva pe lângă Pentagonul a cărui siluetă masivă e cufundată în întuneric. Lumea e în week-end, chiar dacă e război.

American Leadership Conference

Hotelul e elegant şi pretenţios şi face parte dintr-o reţea fondată de un întreprinzător mormon cu acelaşi nume. Este situat într-un cartier rezidenţial, cu multe clădiri noi, în special hoteluri şi bănci, în latura dinspre Arlington a Capitalei americane. Primim cheile camerelor şi, deşi marţi seara la Bucureşti o voce plăcută, vorbind tocmai din Washington, mă întrebase la telefon dacă fumez, constat că în cea care mi-a fost repartizată conlocuiesc cu un sârb care a lăsat în urma lui două scrumiere pline de chiştoace. Mă schimb şi, coborând spre sala de conferinţe unde are loc recepţia de deschidere a reuniunii, semnalez recepţiei inadvertenţa. „Sorry” – mi se spune şi mi se schimbă pe loc camera. Sala de recepţie este enormă şi la mesele rotunde au loc deja o sumedenie de domni şi doamne costumaţi sobru, de seară. Ne îndreptăm spre o masă unde se află cei doi compatrioţi ai mei: sunt profesorii Mircea Coşea, şeful Comisiei de Prognoză Economică de pe lângă Guvern şi Dumitru Dan Popescu, ambii de la A.S.E. Pe un podium, împodobit cu drapelele statelor Unite şi cel al organizaţiei Causa Internaţional este celebrul pupitru american, purtând emblema Conferinţei. La el ia loc domnul ambasador Phillip V. Sanchez, preşedintele Conferinţei, care anunţă programul, componenţa delegaţiilor şi numele invitaţilor de onoare. Aflu că, în afară de americani, printre cei vreo 500 de participanţi sunt prezente delegaţii din U.R.S.S. (cea mai numeoasă), Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria, Elveţia (?). Germania (fostă de Est). Apoi, în timp ce se serveşte masa, ia cuvântul invitatul de onoare, senatorul Jesse Helms, liderul minorităţii republicane, om cu darul şi experienţa vorbirii, care face un lung expozeu asupra stării naţiunii şi a problemelor ei, în special cele legate de războiul din Golf. În timp ce acesta alternează consideraţiile politice cu anecdote de succes garantat, trei sferturi din delegaţia est-europeană a şi început să picotească. Fusul orar nu prea poate fi trişat şi până la urmă se va dormi în lege. În fine, la microfon trece domnul Bo Hi Pak, un corean înalt, cu trăsături fine şi vorbind o engleză graseiată. Dânsul este boss-ul, preşedintele organizaţiei CAUSA International, cea care finanţează aecastă manifestare. Fost ambasador al Coreei prin ţările Americii Centrale, actualmente patron al unor importante societăţi industriale şi comerciale, dr. Bo Hi Pak este un intelectual rasat. Citează copios din filosofi şi economişti, scriitori şi fizicieni. Printre preferinţele sale figurează şi Soljenitin, iar asta face plăcere ruşilor, care se mai înviorează.. Masa, udată din belşug cu apă la gheaţă, ia sfârşit pe fondul unui film documentar care evocă ororile produse în lume de regimurile totalitare, doctorul Bo Hi Pak anunţând şi tematica primei zile a conferinţei ce va începe a doua zi fix la ora 8.15.

În noua cameră în care sunt de data asta singur, fac mai întâi un tur al canalelor TV. Buletinele de ştiri ale CNN-ului transmit ce se petrece în Golf şi în America. A avut loc prima înmormântare a unui ostaş american. Avea trei copii...Barbara Bush, soţia preşedintelui, a făcut o călătorie de la Washington la St. Paul cu un avion comercial pentru a mai da curaj americanilor. Criza Golfului este în cel mai înalt grad resimţită de către companiile aeriene.Sunt şi vreo 8 canale de „pay T.V.” – cu filme erotice sau de aventuri – dar nu funcţionează. Ulterior am aflat că au fost discret deconectate cele din camerele congresiştilor, nu din motive de plată, ci din motivele pentru care la mese se bea doar apă rece şi sucuri iar în sertarul noptierei se afla o biblie şi asa mai departe...

Dimineaţa, mic dejun suedez, cu multe fructe (pepene roşu şi galben, ananas, kiwi, căpşuni şi alte astfel de „orori” proaspete), după care direct în sala de conferinţe. Aici s-au instalat pupitre lungi, cu mape de materiale, căni de apă cu gheaţă şi borcane cu bomboane multicolore. Lipsesc cu desăvârşire scrumierele. Primul briefing are ca temă „America, Uniunea Sovietică şi lumea”.Conferenţiază dr. Thomas Ward. Este acompaniat de diapozitive. Vorbeşte cursiv, la obiect: pericolul totalitarismului, export de revoluţie, eşecul practic al doctrinei marxiste. Ruşii – cărora li se face traducerea în cască – ascultă placizi. Sunt o mulţime de deputaţi din Sovietul Suprem şi din sovietul Federaţiei Ruse. Mai e şi un tip de la televiziune, îl recunosc de pe vremea când urmăream emisiunea „Vzgliad”. Filmează din când în când, cu o cameră video şi nu-şi face probleme din a-şi aprinde câte o ţigară, indiferent la privirile mustrătoare ale americanilor din jur. Urmează un „coffee break”. Cafea americană lungă, cu lapte şi substitute de zahăr. Şi sucuri naturale de fructe. Atmosfera se înviorează vizibil, exact în momentul în care vocea de stentor a ambasadorului Sanchez ne invită din nou la treabă. A doua conferinţă e susţinută tot de dr. Ward. „Opţiuni şi schimbări pe cale să se producă”. Tot cu diapozitive. Bine documentat şi argumentat. Un eseu asupra stărilor de lucruri din Europa şi din lume, după prăbuşirea „lagărului” comunist. Din nou „coffe break”. Şi cel de-al treilea act. De data aceasta, conferenţiar dr. William D. Lacy. „Criza din interiorul marxismului” – este subiectul expozeului său. Ştie multe despre marxism şi niţel altfel decât îl deprindeam noi la învăţământul politic. Combate tare, dar cu argumente. Nu citesc nimic pe feţele deputaţilor poporului. Doar spre sfârşit, un soi de plictiseală, venită din prea multă cafea şi apă rece. Este, de altfel, sentimentul care mă încearcă şi pe mine. Prânzul, după moda congreselor şi conferinţelor, are acelaşi caracter aplicat. Numai că de această dată vorbitorul este Serghei Luscikov, ministrul sovietic al justiţiei. Prezintă un succint expozeu despre efectele perestroikăi şi glasnosti-ului asupra sistemului juridic şi răspunde la întrebări. Americanii sunt curioşi, mai ales când este vorba despre această fascinantă Uniune Sovietică ce a încetat miraculos să mai fie inamicul „numărul 1”, şi despre Gorbaciov. Mâncarea e consistentă, apa rece şi cafeaua lungă. Încheierea prânzului îi vesteşte pe cei dornici să se retragă la un pui de somn că fix la ora trei încep discuţiile pe secţiuni, timpul liber fiind programat abia între 5 şi 7. Fusul orar mă apasă însă prea tare şi mă retrag cât pot de discret spre camera 5070, constatând că nu sunt singurul care procedează în acest mod nu foarte onorabil. Revin senin la masa de seară, unde domnu Sanchez ne reaminteşte somităţile participante, subliniând cât sunt de fericite gazdele pentru o asemenea reprezentare. Urmează un film, de asemenea documentar, despre acţiunile organizate de CAUSAINTERNATIONAL în America Latină, unde doctrina reverendului Moon se bucură de o apreciere deosebită. Este prima menţionare de acest fel şi pentru moment mi-e greu să înţeleg ce legătură este între Conferinţă şi Biserica Unificării. Înţeleg mai bine a doua zi de dimineaţă, când, după slujbele pe rituri, organizate în câteva dintre saloanele hotelului, dr. Thomas J. Ward face, în expunerea „Oviziune mondială asupra libertăţii”, o introducere în doctrina reverendului Moon. Pe pupitrele noastre se află, de această dată şi „Manualul de lectură CAUSA” – „o examinare critică a doctrinei marxist-leniniste, o critică a confuziilor din sistemul apusean de valori şi o nouă viziune bazată pe proeminenţa Domnului.

Această viziune, Godismul, precum şi criticile sunt inspirate de concepţiile reverendului Sun Myung Moon, fondatorul CAUSA INTERNATIONAL”. Înţeleg, în sfârşit, ceea ce pare să fi fost de la sine înţeles de către aproape toţi ceilalţi. Dar, viorba românului, mai bine mai târziu decât deloc!

Octavian Andronic