Este luni. Pe biletul de avion al companiei PANAM scrie joi. Din Frankfurt. Pare o imposibilitate: Bilet pânã la Frankfurt, vizã germanã, vizã americanã – toate acestea doar în trei zile. Reprezentantul A.L.C. nu-mi înþelege deloc scepticismul. „It’ll be all rigt!”, spune, cu accentul sãu neaoº italian. Nu pot sã promit nimic. Pãstrez biletul fãrã sã mã gândesc serios cã o cãlãtorie peste ocean ar mai fi posibilã în astfel de condiþii. Dar minunea se întâmplã: miercuri am tot! Cele douã vize ºi biletul de TAROM – companie „odihnitã” dupã luna de relaº sindical ºi dornicã sã ne poarte pe meridiane. ªtiu cã nu voi fi singurul român la aceastã a 28-a American Leadership Conference, de la Washington, dar nu ºtiu cine sunt ceilalþi doi invitaþi care, din câte mai reuºisem sã aflu, au plecat deja de luni. „Vei vedea, e foarte interesant. Sunt lideri de opinie din toatã lumea, în special din Estul Europei” – îmi mai spusese Graziano, înainte de a pleca la Viena, de unde urma ºi el sã se îndrepte spre Frankfurt.

DRUMUL SPRE WEST

Joi dimineaþã sunt la Otopeni. A început sã ningã ºi pe pistã s-a aºternut deja un strat subþire de zãpadã. Pentru a-l curãþa, plecarea se amânã cu o jumãtate de orã. Cineva mi-a cobit cã ar fi foarte posibil sã piuerd legãtura cu PANAM-ul, între ele fiind rãgaz doar de o orã. Pãstrez, din prudenþã, valiza cu mine, pentru a evita o pierdere de timp în aºteptarea bagajelor. BAC-ul decoleazã scurt ºi dupã ce va mai mult de o jumãtate de orã aterizeazã la Timiºoara. Se mai urcã vreo câþiva pasaageri. Douã bãtrâne nemþoaice se aºeazã pe sacaunele de lângã mine. Pe undeva pe deasupra Ungariei ni se serveºte masa. Spre tava mea, pe care rãmân neatinse sau consumate doar pe jumãtate felurile, bãtrânele aruncã priviri încãrcate de reproº. Ce nu mãnâncã, ele împacheteazã gospodãreºte ºi pun în sacoºe. Înntr-un târziu, ca un rãspuns la privirea mea fugarã, îmi explicã: „Noi nu aruncãm nimic. Voi, aici, risipiþi mult. Se munceºte puþin ºi se aruncã mult în România”. Sunt stabilite în Germania de câþiva ani ºi au venit în vizitã, la rude. Cea de lângã mine, mai...tânãrã, mã priveºte bãnuitor ºi-mi declarã ritos: „Noi suntem cu Iliescu. E om de treabã. ªi a fãcut ceva pentru oameni. Ce-or fi fãcut ceilalþi?”. Dau din umeri, pentru cã, sincer, nu ºtiu ce-au fãcut ceilalþi. Se pare cã experienþa lor în þarã a fost durã. „Tineretul ãsta nu mai respectã nimic. Nu mai are ruºine de nimic. ªtie sã se schimonoseascã ºi sã strige „Jos”. Altceva nu.” N-are importanþã cã nu aprob. Sunt pornite. „În România trebuie muncã, nu politicã.” Aici nu mã pot abþine ºi dau din cap. Mulþumite, bãtrânele mã abandoneazã ºi o dau pe nemþeºte, cu ale lor. La Frankfurt sosim cu vreo jumãtate de orã înainte de decolarea PANAM-ului. La vize, coada mea stã. Am în faþã niºte pakistanezi cu probleme. În fine, trec ºi aflu cã plecarea e dintr-un alt corp, unde se ajunge cu autobuzul. Vine unul ºi mã duce. Împreunã cu alþi vreo doi pasageri. Dupã o cursã sufocantã pe lungile coridoare în cãutarea porþii B 53, a cãrei rezonanþã rãzboinicã mã obsedeazã , ajung. Vãd aparatul pe pistã, lângã „gura” tunelului. Funcþionara de la poartã e foarte calmã: „Da, e Washingtonul, dar nu se mai poate urca”. Mã resemnez cu ideea cã voi petrece 24 de ore pe unul dintre confortabilele scaune ale interminabilelor sãli de aºteptare. La ghiºeul Lufthansa, unde mi se face reprogramarea, aflu cu surprizã cã voi fi cazat în hotelul Sheraton, de alãturi, pe spezele companiei care a întârziat. Mi se dau ºi trei bonuri de masã, valabile la orice restaurant al hotelului. Urmãtoarele 24 de ore le petrec într-o camerã elegantã, în faþa televizorului cu vreo 15 programe plus patru „cu platã”. Realizez acest din urmã lucru abia a doua zi înaintea plecãrii ºi tariful mã înfioarã: vreo 20 mãrci pe zi! ªi fuseserã douã – din punct de vedere...TV! Micul dejune – pantagruelic – se serveºte în camerã ºi este atât de consistent încât renunþ la prânz. Afarã fulguie uºor. Prevãzãtor, ca tot românul care a pierdut odatã ceva – tren, avion sau mai ºtiu eu ce – mã prezint la poarta B 53 cu douã ore înainte. Sunt primul ºi responsabila cu securitatea zborului are prilejul sã mã descoasã în tihnã: unde ºi de ce merg, dacã mi-am fãcut singur bagajul, dacã mi-a umblat cineva prin el, dacã mai am ºi un alt document de identitate decât paºaportul, dacã am vreun aparat cu baterii sã scot bateriile ºi sã le pun în altã valizã etc. E rãzboi, de, ºi se suflã ºi iaurt! Aparatul – un AIRBUS 300 (ce ºmecherie o fi fost la mijloc de a cumpãrat aceastã mare companie americanã un aparat european? – s-ar fi întrebat orice jurnalist român cu adevãrat independent) se umple doar pe jumãtate cu americani de toate culorile însoþiþi de o droaie de copii. Serviciul de bord e atent dar cam parcimonios, din cauza crizei. Cola ºi berea sunt servite cu paharul, nu cu sticla, iar ziarele se epuizeazã în partea din faþã a avionului. Pentru a asculta filmul care ruleazã pe monitoarele T.V. trebuie sã închiriezi, cu 6 dolari, o pereche de cãºti. Ca sã se vadã clar cã lucrurile nu merg prea grozav, cãruþul de freeshop se plimbã îndelung fãrã a fi solicitat. Drumul spre vest dureazã nouã ore. Plecãm pe la 2 p.m., ora Frankfurtului ºi sosim pe la 5 p.m., ora Washingtonului.Coborâm într-un tunel dupã a cãrui parcurgerea ne trezim într-o salã care, pe neaºteptate, porneºte la drum! Se dovedeºte a fi un soi de autobuz înalt cât o casã cu douã niveluri, al cãrui ºofer ghiceºte drumul printr-un monitor T.V. Ciudãþenia asta se miºcã lin pânã ajunge lângã o clãdire în care-ºi varsã discret încãrcãtura de pasageri. În avion, la coborâre, l-am reîntâlnit pe Graziano, împreunã cu doi bulgari. Au pierdut ºi ei avionul de ieri. Formalitãþile de vizã ºi vamã sunt rapide ºi ne pomenim în sala de aºteptare unde un individ între douã vârste þine în braþe un panou pe care scrie „American Leadership Conference”. E pentru noi. Ne suie într-un microbuz Dodge ºi pornim spre oraº. Aeroportul Dulles e la vreo 20 kilometri. Ghidul nostru se descurcã ºi el dificil în Capitalã. Aflãm cã e din New York ºi cã pentru el, asemenea multor conaþionali de-ai sãi, Europa e pe undeva pe lângã Golf, iar Europa de Est e mai greu de localizat! Sosim în cele din urmã la hotelul Marriott Crystal Gateway, undeva pe lângã Pentagonul a cãrui siluetã masivã e cufundatã în întuneric. Lumea e în week-end, chiar dacã e rãzboi.

American Leadership Conference

Hotelul e elegant ºi pretenþios ºi face parte dintr-o reþea fondatã de un întreprinzãtor mormon cu acelaºi nume. Este situat într-un cartier rezidenþial, cu multe clãdiri noi, în special hoteluri ºi bãnci, în latura dinspre Arlington a Capitalei americane. Primim cheile camerelor ºi, deºi marþi seara la Bucureºti o voce plãcutã, vorbind tocmai din Washington, mã întrebase la telefon dacã fumez, constat cã în cea care mi-a fost repartizatã conlocuiesc cu un sârb care a lãsat în urma lui douã scrumiere pline de chiºtoace. Mã schimb ºi, coborând spre sala de conferinþe unde are loc recepþia de deschidere a reuniunii, semnalez recepþiei inadvertenþa. „Sorry” – mi se spune ºi mi se schimbã pe loc camera. Sala de recepþie este enormã ºi la mesele rotunde au loc deja o sumedenie de domni ºi doamne costumaþi sobru, de searã. Ne îndreptãm spre o masã unde se aflã cei doi compatrioþi ai mei: sunt profesorii Mircea Coºea, ºeful Comisiei de Prognozã Economicã de pe lângã Guvern ºi Dumitru Dan Popescu, ambii de la A.S.E. Pe un podium, împodobit cu drapelele statelor Unite ºi cel al organizaþiei Causa Internaþional este celebrul pupitru american, purtând emblema Conferinþei. La el ia loc domnul ambasador Phillip V. Sanchez, preºedintele Conferinþei, care anunþã programul, componenþa delegaþiilor ºi numele invitaþilor de onoare. Aflu cã, în afarã de americani, printre cei vreo 500 de participanþi sunt prezente delegaþii din U.R.S.S. (cea mai numeoasã), Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria, Elveþia (?). Germania (fostã de Est). Apoi, în timp ce se serveºte masa, ia cuvântul invitatul de onoare, senatorul Jesse Helms, liderul minoritãþii republicane, om cu darul ºi experienþa vorbirii, care face un lung expozeu asupra stãrii naþiunii ºi a problemelor ei, în special cele legate de rãzboiul din Golf. În timp ce acesta alterneazã consideraþiile politice cu anecdote de succes garantat, trei sferturi din delegaþia est-europeanã a ºi început sã picoteascã. Fusul orar nu prea poate fi triºat ºi pânã la urmã se va dormi în lege. În fine, la microfon trece domnul Bo Hi Pak, un corean înalt, cu trãsãturi fine ºi vorbind o englezã graseiatã. Dânsul este boss-ul, preºedintele organizaþiei CAUSA International, cea care finanþeazã aecastã manifestare. Fost ambasador al Coreei prin þãrile Americii Centrale, actualmente patron al unor importante societãþi industriale ºi comerciale, dr. Bo Hi Pak este un intelectual rasat. Citeazã copios din filosofi ºi economiºti, scriitori ºi fizicieni. Printre preferinþele sale figureazã ºi Soljenitin, iar asta face plãcere ruºilor, care se mai învioreazã.. Masa, udatã din belºug cu apã la gheaþã, ia sfârºit pe fondul unui film documentar care evocã ororile produse în lume de regimurile totalitare, doctorul Bo Hi Pak anunþând ºi tematica primei zile a conferinþei ce va începe a doua zi fix la ora 8.15.

În noua camerã în care sunt de data asta singur, fac mai întâi un tur al canalelor TV. Buletinele de ºtiri ale CNN-ului transmit ce se petrece în Golf ºi în America. A avut loc prima înmormântare a unui ostaº american. Avea trei copii...Barbara Bush, soþia preºedintelui, a fãcut o cãlãtorie de la Washington la St. Paul cu un avion comercial pentru a mai da curaj americanilor. Criza Golfului este în cel mai înalt grad resimþitã de cãtre companiile aeriene.Sunt ºi vreo 8 canale de „pay T.V.” – cu filme erotice sau de aventuri – dar nu funcþioneazã. Ulterior am aflat cã au fost discret deconectate cele din camerele congresiºtilor, nu din motive de platã, ci din motivele pentru care la mese se bea doar apã rece ºi sucuri iar în sertarul noptierei se afla o biblie ºi asa mai departe...

Dimineaþa, mic dejun suedez, cu multe fructe (pepene roºu ºi galben, ananas, kiwi, cãpºuni ºi alte astfel de „orori” proaspete), dupã care direct în sala de conferinþe. Aici s-au instalat pupitre lungi, cu mape de materiale, cãni de apã cu gheaþã ºi borcane cu bomboane multicolore. Lipsesc cu desãvârºire scrumierele. Primul briefing are ca temã „America, Uniunea Sovieticã ºi lumea”.Conferenþiazã dr. Thomas Ward. Este acompaniat de diapozitive. Vorbeºte cursiv, la obiect: pericolul totalitarismului, export de revoluþie, eºecul practic al doctrinei marxiste. Ruºii – cãrora li se face traducerea în cascã – ascultã placizi. Sunt o mulþime de deputaþi din Sovietul Suprem ºi din sovietul Federaþiei Ruse. Mai e ºi un tip de la televiziune, îl recunosc de pe vremea când urmãream emisiunea „Vzgliad”. Filmeazã din când în când, cu o camerã video ºi nu-ºi face probleme din a-ºi aprinde câte o þigarã, indiferent la privirile mustrãtoare ale americanilor din jur. Urmeazã un „coffee break”. Cafea americanã lungã, cu lapte ºi substitute de zahãr. ªi sucuri naturale de fructe. Atmosfera se învioreazã vizibil, exact în momentul în care vocea de stentor a ambasadorului Sanchez ne invitã din nou la treabã. A doua conferinþã e susþinutã tot de dr. Ward. „Opþiuni ºi schimbãri pe cale sã se producã”. Tot cu diapozitive. Bine documentat ºi argumentat. Un eseu asupra stãrilor de lucruri din Europa ºi din lume, dupã prãbuºirea „lagãrului” comunist. Din nou „coffe break”. ªi cel de-al treilea act. De data aceasta, conferenþiar dr. William D. Lacy. „Criza din interiorul marxismului” – este subiectul expozeului sãu. ªtie multe despre marxism ºi niþel altfel decât îl deprindeam noi la învãþãmântul politic. Combate tare, dar cu argumente. Nu citesc nimic pe feþele deputaþilor poporului. Doar spre sfârºit, un soi de plictisealã, venitã din prea multã cafea ºi apã rece. Este, de altfel, sentimentul care mã încearcã ºi pe mine. Prânzul, dupã moda congreselor ºi conferinþelor, are acelaºi caracter aplicat. Numai cã de aceastã datã vorbitorul este Serghei Luscikov, ministrul sovietic al justiþiei. Prezintã un succint expozeu despre efectele perestroikãi ºi glasnosti-ului asupra sistemului juridic ºi rãspunde la întrebãri. Americanii sunt curioºi, mai ales când este vorba despre aceastã fascinantã Uniune Sovieticã ce a încetat miraculos sã mai fie inamicul „numãrul 1”, ºi despre Gorbaciov. Mâncarea e consistentã, apa rece ºi cafeaua lungã. Încheierea prânzului îi vesteºte pe cei dornici sã se retragã la un pui de somn cã fix la ora trei încep discuþiile pe secþiuni, timpul liber fiind programat abia între 5 ºi 7. Fusul orar mã apasã însã prea tare ºi mã retrag cât pot de discret spre camera 5070, constatând cã nu sunt singurul care procedeazã în acest mod nu foarte onorabil. Revin senin la masa de searã, unde domnu Sanchez ne reaminteºte somitãþile participante, subliniând cât sunt de fericite gazdele pentru o asemenea reprezentare. Urmeazã un film, de asemenea documentar, despre acþiunile organizate de CAUSAINTERNATIONAL în America Latinã, unde doctrina reverendului Moon se bucurã de o apreciere deosebitã. Este prima menþionare de acest fel ºi pentru moment mi-e greu sã înþeleg ce legãturã este între Conferinþã ºi Biserica Unificãrii. Înþeleg mai bine a doua zi de dimineaþã, când, dupã slujbele pe rituri, organizate în câteva dintre saloanele hotelului, dr. Thomas J. Ward face, în expunerea „Oviziune mondialã asupra libertãþii”, o introducere în doctrina reverendului Moon. Pe pupitrele noastre se aflã, de aceastã datã ºi „Manualul de lecturã CAUSA” – „o examinare criticã a doctrinei marxist-leniniste, o criticã a confuziilor din sistemul apusean de valori ºi o nouã viziune bazatã pe proeminenþa Domnului.

Aceastã viziune, Godismul, precum ºi criticile sunt inspirate de concepþiile reverendului Sun Myung Moon, fondatorul CAUSA INTERNATIONAL”. Înþeleg, în sfârºit, ceea ce pare sã fi fost de la sine înþeles de cãtre aproape toþi ceilalþi. Dar, viorba românului, mai bine mai târziu decât deloc!

Octavian Andronic