Acest text a fost scris prin primăvara lui 1996,
imediat după Paşte, la întoarcerea dintr-o documentare de presă organizată de
Ion Antonescu, actualul Marshal, fost ataşat comercial în Israel după Revoluţie.
Dacă-mi amintesc bine,textul îmi fusese solicitat de Radu George Serafim, de la
TVR, care dorea să facă un film documentar după momentele-cheie ale unei vizite
deosebit de interesante şi instructive. Nu mai ţin minte dacă filmul a fost
făcut şi difuzat. Textul, regăsit într-un morman de hârtii, mi-a readus însă în
memorie o experienţă care m-a marcat şi care mi-a rămas vie în minte. (16
octombrie 2007)
Şoseaua care pleacă din Ierusalim spre Marea Moartă
străbate un ţinut peste al cărui roşu aprins o iarnă şi o primăvară cu ceva mai
multe precipitaţii au aşternut petele de un verde spălăcit al puţinei vegetaţii
care-şi face curajul de a se lupta cu ariditatea pământului. Şerpuind printre
colinele care dau senzaţia că se sfărâmă şi-şi netezesc asperităţile la fiecare
adiere de vânt, întâlnim din loc în loc aşezările beduinilor-alcătuiri fragile
din tablă şi carton în jurul cărora îşi caută cu tenacitate hrana puţină cele
câteva animale care, alături de om, înfruntă de milenii deşertul. Pentru că
suntem în plin deşert şi coborâm, metru cu metru, spre aceea imaginară linie a
nivelului mării care aici se află undeva, între culmile roşcate de piatră. E un
sentiment straniu, că te afunzi pas cu pas spre abisurile unei istorii pe care
zbuciumul naturii a plasat-o acolo unde cu zeci, sute de milenii în urmă se
întindea oceanul planetar. Clima şi relieful au lucrat răbdător, golind
pământurile de ape şi separând această întindere de largul mării. Puţina apă
rămasă s-a restrâns, pe undeva pe la 500 de metri sub nivelul oceanului, între
malurile unei mări în care, datorită concentraţiei de sare, nu vieţuieşte şi nu
se cufundă nimic. Cu excepţia turiştilor care zadarnic vor încerca să se afunde,
marea ţinându-i la suprafaţa sa de parcă ar refuza cu obstinaţie să accepte
orice corp străin. Marea Moartă, străjuită de partea cealalată de munţii
Iordaniei, are astăzi o destinaţie turistică. Un kibutz, plasat strategic la
poalele munţilor, pe un platou cu alură de fortificaţie, are ca principală
activitate exploatarea acestei atracţii turistice. Un parking încăpător ne
demonstrează care sunt fluxurile din sezon iar dotările specifice ne fac să ne
gândim la perioadele când plouă, cum s-a întâmplat când ne-am întâmplat şi noi
pe acolo. O ploaie ciudată, în plin deşert, oferă spectacolul senzaţional al
şuvoaielor şi al viiturilor care desăvârşesc luminarea soarelui trasând noi
detalii de relief în calcarul roşu plin de grote. Ne aflăm la Qumran, locul unde
au fost descoperite celebrele manuscrise de la Marea Moartă, ascunse în aceste
peşteri de către membrii unei secte religioase a căror îndatorire consta în
copierea textelor sfinte.
Qumranul este astăzi o atracţie turistică şi nimeni nu
pregetă să urce până la grote iar apoi să se piardă printre standurile unui
magazin plin ochi de suveniruri.
În colţul de nord al Mării Moarte în care se varsă unicul râu
al zonei, Iordanul, pătrundem în Jerichon - cea mai veche aşezare omenească
cunoscută, datând de peste 5.000 de ani. Dacă n-ar fi cele câteva clădiri
moderne, înconjurate de grădini luxuriante, precum reşedinţa de vară a
patriarhului de la Constantinopol, sau cele câteva clădiri ale Administraţiei
Palestiniene - Jerichonul fiind capitala statului lui Arafat - te-ai crede încă
în vremurile în care, în străfundurile istoriei, viaţa se mişca în ritmul
acesteia. Oraşul pare aproape nepopulat, arhitectura este sumară iar clădirile
ce vor să vină îşi fac deja simţită prezenţa. Cetatea ale cărei ziduri au căzut
la sunetul trâmbiţelor Vechiului Testament este astăzi un simbol al regăsirii
identităţii unui popor condamnat la o migraţiune perpetuă. Încremenit în
liniştea amiezii, Jerichonul ne oferă un subiect de meditaţie legat de
străfundurile pământuui şi ale istoriei care se întâlnesc aici, la domiciliul
mitologiei creştine.
|