Cele doua zguduituri de ieri au fost un avertisment primit din partea Destinului. Un avertisment prin care ni se reaminteste cat suntem de vulnerabili in fata celei mai neinsemnate tresariri ale Mamei Naturi.

Pentru noi, cei vremelnici sau mai constant traitori in perimetrul orasului numit Bucuresti, aceste avertismente au un inteles aparte. Ele ne spun ca nu suntem suficient de preocupati de ceea ce, intr-o zi, poate fi o problema de viata si de moarte. Ca traind pe aceasta falie vranceana, oricand putem fi pusi in fata unui examen !a care orice intrebare fara raspuns se masoara in pagube materiale si in pierderi de vieti omenesti. Ca trecuti fiind, prin generatiile inca traitoare, prin cel putin doua catastrofe de mari proportii - cele din ’40 si din '77 -nu am invatat practic nimic. Nu am invatat cum sa limitam pierderile, cum sa ne educam concetatenii pentru a nu amplifica, din ignoranta sau din panica, dezastrul, dar mai ales cum sa nu ne lasam in nadejdea paguboasa ca nu ni se va mai intampla noua. Bucurestiul este, inca, un oras grav ranit, peste ale carui cicatrici s-a dat cu var, in loc sa fie tratate corespunzator. Mii de oameni traiesc in imobile care la primul seism mai acatarii se pot transforma in propriile lor morminte, pentru ca randurile succesive de guvernanti n-au gasit nici banii si nici nu au avut interesul de a consolida ceea ce este evident ca nu va putea rezista asa cum e.

Lectiile istoriei ne arata ca seismele nu pot fi prevenite. Experienta altora ne arata insa ca efectele pot fi limitate. Nu este obligatoriu ca orice cutremur de pamant sa se transforme intr-o catastrofa. Sa incercam, deci, sa fim cat mai pregatiti pentru un astfel de examen, care implica responsabilitate si realism. Sunt suficiente pagubele pe care le produc, cotidian, seismele numite hotie, incompetenta, amatorism politic generate de falia numita Tranzitie ...