Punctul pe Y / joi 09 iunie 2011 Nr: 3303

Sindromul "Hagi"

Lucescu-Junior a facut un gest surprinzator: dupa ce a castigat meciul ultimei sperante, cu Bosnia, contrar tuturor asteptarilor, si-a dat demisia de la Nationala in favoarea unui aranjament lucrativ la Rapidul lui Copos. Mutare inspirata - probabil chiar de tatal sau, care a inteles mai bine decat el ca aceasta nationala chiar nu are nici o sansa, atata timp cat se bazeaza pe simulacrul fotbalistic care este campionatul intern, o umbra a celor care altadata generau finale ale Cupei Campionilor.

Nu are rost, insa, sa teoretizam pe aceasta tema. Ca si statul, fotbalul are nevoie de o reforma drastica, iar prima conditie este sa se debaraseze de sinistra gasca de “finantatori” si patroni care l-au adus in halul in care este. Probabil ca prima conditie a unui reviriment real este ca oameni precum Mircea Sandu, Mitica Dragomir, Gigi Becali, George Copos, Cristi Borcea, Jean Paduraru, Mititelu, Iancu, sa dispara cumva din peisaj si sa lase locul celor hotarati si capabili sa schimbe fata acestui sport pornind de la baza.

Revin la chestiunea Nationalei: plecarea lui Lucescu a deschis portita oportunitatilor pentru o seama de veleitari ramasi fara aranjamente. Straniu si greu de inteles, unul dintre primii care au alergat la Federatie cu mana in sus strigand “Eu, eu, eu!” este Hagi, cel abia iesit din aventura turceasca in care vreme de vreo noua luni a suportat cele mai mari umilinte din intreaga sa cariera, fiind tavalit de presa, ironizat de adversari si umilit de patroni, amanand nefericit un final previzibil si lipsit de onoare. De ce l-au luat cei de la Galata - care stiau cate parale face ca antrenor? Probabil ca au sperat intr-o minune, ceva legat de magia numelui. De ce s-a dus Hagi? Probabil ca din aceleasi motive pentru care vrea acum, din nou, la o Nationala de la care a mai plecat cu coada intre picioare. Ce spera sa faca acum? Mai putin ca oricand - cu “materia prima” ce i-a mai ramas. Sub conducerea sa, Romania va parcurge pana la capat drumul lipsei de valoare si al cufundarii in haurile clasamenelor internationale. Sansele unei calificari mai pot apare doar in visele lui Gica, sunt sigur ca nu si in ale lui Mircea Sandu care, smechereste, isi pregateste o iesire din acest clinci cu motivatia: am facut tot ce-am putut.

Daca nici Gica n-a reusit!

Un psihanalist ar putea face un interesant studiu de caz: de ce un om implinit profesional, datorita marelui sau talent practic, isi erodeaza sistematic prestigiul prin experientele riscante ale practicarii unei meserii pentru care nu au nici talent si nici cultura necesare! Intreaga existenta din afara terenului a lui Gica este compusa din esecuri spectaculoase si din mostre evidente de inadecvare. Marele fotbalist nu reuseste sa fie nici macar un mic antrenor. Bilantul sau este zero! In ciuda acestei evidente insista pana la a-si pierde toata agoniseala de stima si pretuire dobandita in teren. E greu de explicat un astfel de sindrom care poate ramane in istorie purtandu-i numele.