Pana la interventia primelor zvonuri legate de o presupusa colaborare a sa cu Securitatea - ce pareau mai degraba barfe rauvoitoare - Mona Musca se afla in posesia unui capital de credibilitate de care nu au beneficiat multi politicieni romani. Si cand s-a aflat in Opozitie, si la Putere, Mona Musca a avut calitatea de a inspira incredere, de a-i convinge pe oameni ca lucreaza in interesul si spre binele lor si, mai ales, ca nu este dispusa sa faca compromisuri. Si nu am nici un motiv sa nu cred ca toate aceste lucruri erau reale, ca intentiile sale nu au fost vreodata altele si ca intre imaginea afisata si convingerile intime nu au existat diferente notabile. O usoara dezamagire am incercat in perioada in care domnia sa s-a aflat la carma Culturii si cand lipsa de experienta administrativa a parut ca-si spune cuvantul, proiectele sale nebeneficiind de acoperirea necesara. A plecat de acolo intr-un puseu de demnitate, nefiind de acord cu lipsa de consecventa a sefului sau de partid, a carui demisie a considerat-o o datorie de onoare. Traseul sau politic ulterior s-a plasat pe orbita unei disidente consecvente, in aria de gravitatie a autoritatii prezidentiale. Mona Musca este si unul dintre promotorii proiectului Legii lustratiei, in care multi romani si-au pus speranta unui curs politic desprins de servitutile unui trecut nebulos si contraproductiv, in conditiile unui climat democratic tot mai acordat la rigorile europene. Aceste lucruri mi-au parut, uneori, prea frumoase pentru a fi adevarate. Cu scepticismul gazetarului care a vazut multe si a si trait o sumedenie de dezamagiri, am avut o umbra de banuiala pe care deloc intamplatoarea aluzie a lui Mircea Dinescu, scapata intr-un ziar in care avea rubrica, neurmata de un protest hotarat, mi-a alimentat-o. Marturisesc ca de atunci m-am asteptat, in fiecare moment, la scadenta care a distrus pe rand, fiecare mit: si pe cel al lui Alexandru Paleologu - singurul care a facut-o din proprie initiativa, si pe cel al lui Mircea Ionescu Quintus, cu toata intelegerea fata de conditia dramatica a unei parti a existentei sale, si pe a lui Dan Amedeo Lazarescu, cel care aparea ca un moment de intransigenta. Rand pe rand aceste ‚icoane’ s-au facut zob, izbite de solul unei realitati crude care face parca, din curatenia morala, un ideal mult prea indepartat. Si ma intreb cand se va putea elibera politica romaneasca de fantoma Securitatii? Doar cand intreaga clasa actuala, cu radacini inainte de 1989, se va fi epuizat fizic? Si cu ce va fi inlocuita aceasta, pentru ca incep sa cred ca Securitatea nu este decat un episod temporal al unui blestem fara sfarsit, repetat mereu si din care nimeni nu invata nimic.