Prin 1974 îmi „satisfăceam" stagiul militar la Școală de Ofițeri de Rezervă a MApN din Drumul Taberei. Am, nimerit, absolut din întâmplare, într-o serie cu multe nume sonore printre „răcani". Două dintre ele au atras cu precădere atenția: Ceaușescu și Maurer. Mai precis, odraslele celor doi „puternici" ai zilei, Valentin și Jean. În prima lună, de până la depunerea jurământului, cele două progenituri s-au conformat regulamentelor și n-au părăsit unitatea.
Au venit însă familiile la ei. Mai precis, Elena Ceaușescu la Valentin și Ion Gheorghe Maurer la Jean. Dacă cea dintâi a fost atent ocrotită de privirile indiscrete ale ostașilor, cel de-al doilea s-a comportat absolut normal. A venit cu un IMS (gurile rele ziceau că direct de la .vânătoare) și a intrat în curtea unității, retrăgându-se intr-un colț pentru a discuta cu fiul său. La plecare a făcut un semn de rămas bun celor din jur, răsplătit cu aplauze. Acestea, cred, se adresau în special deciziei pe care o luase cu puțin timp înainte, de a părăsi viața politică, pentru a se dedica în liniște lucrurilor pe care se știa că le prețuia cel mai mult: vânătoarea și tenisul.
Ieșirea sa din scenă a înlăturat și ultimul obstacol de pe victoriosul drum al cultului personalității. Nici unul dintre „greii" vechii gărzi nu mai avea cum să împiedice concentrarea puterii în cele două - și în curând patru - mâini ale "celor mai iubiti fii".
Ion Gheorghe Maurer nu s-a potrivit prin nimic cu idealul pe care l-a reprezentat și pe care 1-a slujit până la momentul pe care el singur l-a hotărât. A intrat voluntar în conul de umbră al semianonimatului pentru nu mai puțin de un sfert de veac. Parcă autopedepsindu-se pentru culpa de a fi adus pe capul poporului român un geniu al răului căruia el i-a fost „nașul". Ultimii ani și i-a trăit dintr-o „pensie" pe care i-a oferit-o Ion Tiriac, care n-a uitat că, fără demnitarul comunist căruia i-a servit drept sparring-partner, n-ar fi reușit, poate, să evadeze pentru a putea deveni capitalistul de astăzi.