Astăzi sărbătorim pentru a zecea oară Ziua Națională a României la 1 decembrie. Transferul de semnificație, de la un 23 August confiscat în folosul clasei politice care a „guvernat" țara vreme de patru decenii și jumătate, a avut în martie- aprilie '90, când Parlamentul a luat această decizie, o rațiune suficient de clară: 1 decembrie 1918 a fost unul dintre rarele momente ale istoriei naționale când visele au devenit realitate. Nu sunt convins că un Mihai Viteazul a fost animat de idealuri naționaliste când a încercat acest lucru, pentru că o asemenea idee, un asemenea ideal nu caracterizau epoca în care el a trăit. Cred însă cu tărie că bunicii noștri, cei care au înfăptuit Unirea, cei care s-au bucurat și au sperat că ea le va aduce toate împlinirile de care fuseseră frustrați, au înțeles foarte exact rațiunile unei atare aspirații. Ca orice vis românesc, nici acesta n-a durat prea mult: mai puțin de un sfert de veac. Pentru că sfârșitul celui de-al doilea război mondial ne-a „repatriat" partea de Ardeal pierdută la masa verde de la Viena, dar ne-a lipsit - mi-e teamă că pentru totdeauna - de Basarabia.
Noi, însă, suntem obișnuiți să ne adaptăm. Mai degrabă vicisitudinilor, decât bucuriilor. De aceea, și momentul 1 Decembrie 1918 continuă să rămână în memoria noastră afectivă ca un reper, ca o răscruce de istorie. Irepetabilă. A apărut, spuneam, logică decizia de a introduce în calendarul postrevoluționar o sărbătoare mai adevărată. Numai că - așa cum ni se întâmplă nouă, urmăriți parcă de un blestem - nici una dintre cele nouă sărbători de până acum n-a stat sub semnul unirii „cugetelor și simțirilor". Au fost, mai degrabă, prilejuri de dezbinare, reproșuri și acuze. 1 Decembrie a fost, parcă, mai degrabă, ziua națională a FSN-ului, a PDSR-ului și a CDR-ului, decât a tuturor românilor. Se va repeta acest sindrom și acum, pentru a zecea oară? Vom privi înapoi, spre cei zece ani de libertate, cu aceeași mânie de partid? Îmi este și teamă să cred că vom putea rupe cu o astfel de tradiție...