În Italia, a fost suficientă o singură moțiune de cenzură pentru a-l înlătura de la putere pe cel mai spectaculos câștigător al unui scrutin electoral din ultimii 40 de ani. în România, cea de-a șasea moțiune de cenzură introdusă de Opoziție n-a făcut decât să ofere Executivului o nouă certitudine, că se află la adăpost de orice surprize. Descoperită târziu și cu fervoare, moțiunea de cenzură face deliciul unei opoziții ce pare a-și fi cantonat căutările politice de acțiune critică la acest nivel confortabil. Pentru că, în absența altor mijloace, moțiunea este aceea care dă impresia de combativitate și dinamism din partea unor forțe care, altfel, nu s-ar prea regăsi pe eșichierul politic. Privită din punct de vedere tehnic, moțiunea este o realizare a celei de-a doua legislaturi, prima necunoscând o asemenea formulă, datorită lipsei de echilibru dintre forțele de Opoziție si cele ale Puterii. Domnii Roman și Stolojan n-au avut nici un moment a se teme de așa ceva, pentru dl Roman moțiunea reprezentând doar satisfacția platonică de a face altuia ce dânsului nu i-ar fi plăcut.
Absența reală a dorinței de compromitere a statu-quo-ului face din moțiune mai degrabă o "verificare tehnică periodică" a motorului Executivului, inutilă din moment ce nu reușește să-l scoată din circulație. Din păcate, operațiunea se face cu prețul amânării unor pachete de legi importante ce nu mai pot fi discutate în unitățile de timp în care aleșii poporului se înjură reciproc. La o socoteală simplă, șase moțiuni ar fi putut însemna cel puțin de două ori pe atâtea legi importante. Că nu s-a întâmplat așa, este de vină doar democrația... |