Astăzi, grupurile parlamentare ale Partidului Democrat l-au invitat la o întâlnire pe preşedintele Ion Iliescu.  Este, din toate punctele de vedere, un moment memorabil.  El ar putea avea calitatea de a marca un nou pas înainte pe drumul normalităţii şi al firescului politic. De 13 ani, de la ieşirea din totalitarism, viaţa publică românească continuă să se manifeste în termenii unui război fără arme, când cald, când rece.  Combatanţii s-au plasat în tranşee strategice de unde se bombardează reciproc cu muniţia din dotare.  Din când în când se pronunţă scurte armistiţii - pe la alegeri - după care luptătorii se retrag pe poziţii.  Ciclurile electorale fragmentează brutal cursul existenţei românilor, prin masivele schimbări din eşaloanele de comandă. Unica certitudine constituţională ar fi fost aceea ca, după bătălie, cîştigătorul, la vârf, să fie asumat de toarăclumea, Adică preşedintele cîştigător să fie al tuturor, nu doar al celor care l-au ales. Aici, problema s-a pus şi se pune din două perspective: prima este aceea a alegătorilor - cât sunt, cât pot fi de dispuşi cei care au pierdut, să-l adopte pe preşedintele celorlalţi.  Iar a doua - cât este de capabil învingătorul să-şi iubească, sau să-şi trateze toţi 'supuşii' în mod egal.     Până acum nu s-a întâmplat aşa ceva.  Nici dl Iliescu, în primele sale mandate, şi nici dl Constantinescu, în unicul său mandat, n-au reuşit să fie preşedinţii tuturor românilor.  Poate că era prea devreme şi conştiinţa publică nu era coaptă pentru un astfel de transfer emoţional.  Poate că nici înverşunarea celor două (sau mai multe) tabere, din campanii, nu permitea o asemenea schimbare de atitudine.  Cert este că şi dl Iliescu a fost un preşedinte al FSN-FDSN-PDSR-ului, şi dl Constantinescu a fost un preşedinte al PNŢCD-PNL - şi chiar PD-ului.  Observaţi că n-am inclus în cele două tabere UDMR-ul.  Pentru că a fost singura formaţiune politică realistă, aptă să se desprindă din modelul partizan, pentru a-şi atinge obiectivele.  Marea performanţă a celor doi preşedinţi a fost aceea de a transfera atribuţiile şi inventarul de la unul la celălalt în mod civilizat. În cel de-al treilea mandat al său şi ultimul, dl Iliescu a făcut cel mai important progres.  Domnia sa a reuşit să se desprindă de imaginea de părinte vitreg, încercând să-şi trateze 'fiii' politici cam cu aceleaşi unităţi de măsură.  Un plus de severitate faţă de PSD - în probleme justificate - i-a atras simpatia Opoziţiei, care, pentru prima dată a început să vadă în el un preşedinte care-i aparţine şi ei.  Invitaţia adresată de PD - un pas curajos chiar pentru dl Băsescu şi oamenii lui - va fi un test semnificativ pentru capacitatea clasei noastre politice de a se maturiza.  Indiferent ce şi cum se va discuta în întâlnirea de astăzi, momentul trebuie privit ca un jalon important al democraţiei.