Nominalizarea lui Mugur Isărescu pentru funcţia de premier a fost o surpriză. Pentru cei care şi-au spart capetele încercând să ghicească, cine are mai multe şanse - aici m-am înşelat şi eu, crezând că Dudu Ionescu e favorit; era mai mult o dorinţă secretă de a vedea şi un (alt) tânăr care sparge blocajul geron-trocratic al politicienilor cu putere de decizie - vestea a venit ca un trăsnet. Cam aşa trebuie să se fi simţit dom’ Nae Caţavencu şi dăscălimea lui, când venerabilul Zaharia a făcut celebrul anunţ. N-aş vrea să se tragă de aici concluzia că îl consider pe domnul Mugur Isărescu un fel de Agamiţă Danda- nache. Dânsul n-are nici pe departe datele celebrului personaj. Dl Isărescu este una dintre curiozităţile vieţii noastre publice postdecembriste: este demnitarul cu cea mai mare longevitate. Cei şapte ani căpătaţi de la domnul Roman, în nebăgarea de seamă a anilor '90-'91, plus ceilalţi şapte primiţi cadou de la Banca Mondială riscă să-l lase, la final, fără „coledzi". Dar nu despre asta vreau să vorbesc. Am, în ceea ce priveşte această soluţie, două nedumeriri. Prima: ce l-a calificat în ochii „alegătorilor" drept candidat ideal? Ce performanţe? Dl Isărescu păstoreşte în totală independenţă o instituţie care nimănui n-are a da samă şi unde se mulţumeşte să varieze cât de cât credibil parametrii de devalorizare a leu- lui, care-i sunt trimişi de la Centru. În rest, sub ochii săi şi-ai BNR s-au petrecut toate nenorocirile financiar-bancare ce ne-au adus la sapă de lemn. Nenorociri pe care BNR n-a putut (sau n-a vrut) nici să le prevină, nici să le împiedice. Doi: ce l-a putut hotărî pe domnul Isărescu să părăsească fotoliul confortabil de guvernator, pentru scaunul fier-binte de premier? Ce speranţă nebună?