A trecut mai bine de un an de când un telefon primit la ora patru dimineața de la redacția de știri a PRO TV mă scotea brusc din așternut. Sergiu Toader mi-a oferit atunci primele informații: la Stoenești este pe punctul de a se încheia marșul minerilor. Eram invitat să ajung rapid la studio pentru a comenta, împreună cu Lucian Mândruță, transmisia în direct de pe malul Oltului.
Trecuse mai puțin de o lună de la ultima amenințare minerească asupra Capitalei, încheiată cu ciudata „pace de la Cozia". O pace extrem de fragilă, cum avea să se vadă în foarte scurt timp. Scânteia care a aprins fitilul ultimei mineriade a fost sentința Curții Supreme de Justiție care anula precedenta condamnare a lui Cozma, de 2 ani, înlocuind-o cu alta de 18 ani închisoare. O jonglerie tipică justiției române „reformate" de ministrul Stoica, care a demonstrat cât de elastic este Codul nostru Penal atunci când interesele superioare o cer.
Din păcate pentru nefericiții locatari ai Văii Jiului, marea expediție n-a avut un program social. Ea a fost, pur și simplu, o izbucnire de orgolii a celui care ajunsese să se creadă - datorită slăbiciunilor autorităților - mai presus de lege. Iar orgoliul 1-a pierdut. Pentru că la Stoenești minerii n-au mai fost mobilizați de aspirația legitimă a dreptului la muncă și la viață decentă. A fost un handicap psihologic major care, combinat cu frustrarea jandarmilor, umiliți la Costești, a condus la dezastrul de pe câmpul de luptă al oștilor, până atunci mereu victorioase, ale lui Cozma. Cu o amară ironie, am constatat, în comentariul din acea dimineață, că ceea ce s-a întâmplat la pod a confirmat reputația istorică a zonei Caracalului: căci în '99, acolo s-a răsturnat... autobuzul cu mineri! Cu mineri fraieri - pentru că aceștia s-au comportat cu naivitatea tipică a maselor de manevră. Și în '99, și în '91, și în '90. Cu marșul de la Stoenești - am spus atunci - se încheie un capitol din istoria postrevoluționară a României: acela al străzii ca loc de dezbatere publică. Și contondentă. Este un sindrom pe care l-a declanșat însăși Revoluția și pe care nu-l poate anihila decât sentimentul unei democrații autentice. La care n-avem, încă acces.