Printre termenii pe care limbajul de lemn comunist i-a demonetizat, rezervându-le o funcție peiorativă, se numără și acela de "trădare". Paranoia totalitară a operat sistematic o suprapunere a interesului național cu acela al deținătorilor pârghiilor puterii. Loialitatea sau trădarea au fost apreciate în funcție de gradul de apropiere sau de distanțare față de cel căruia i se acorda privilegiul de a întruchipa, într-un moment al istoriei, virtuțile majore ce ar fi trebuit să caracterizeze o națiune. Trădătorii s-au recrutat, în majoritatea cazurilor, dintre opozanții mai mult sau mai puțin deschiși ai lui Dej, sau ai lui Ceausescu, iar faptele lor au fost considerate ostile la adresa țării. Disputa între cele două moduri de a recepta termenul (trădarea persoanei sau a țării) continuă și astăzi când, de pildă, se mai pun întrebări legate de faptul dacă Pacepa a trădat țara sau pe Ceausescu. Cel de-al patrulea volum din "Cartea Albă a Securității" editat de către SRI, aduce în discuție o cazuistică bogată legată de acest subiect, mai ales că perioada tratată (1968-1978) parcurge o etapă adânc marcată de consensul momentului următor ocupării Cehoslovaciei, în care comunismul românesc și-a aplicat o ștampilă națională.
A vorbi astăzi despre trădare prezintă riscuri. Nu pentru că fenomenul n-ar fi real (asistăm, de altfel, la hemoragii majore de informații din instituții vitale pentru securitatea națională, fără ca reacțiile firești să se facă simțite). Ci pentru că o nouă formă de paranoia tinde să acuze o altă coincidență de interese în condițiile fracturii marcate a percepției politice. Ceea ce pentru unii apare ca trădare, alții apreciază ca patriotism și viceversa, fără ca cei care au datoria de a aplica legea să aibă decizia și competența de a o face fără teama de reproș. Aștept cu nerăbdare momentul unei ruperi de mentalitatea schizofrenică, pentru că, parafrazându-l pe Caragiale, trădarea fără trădători n-are nici morală și nici prințipuri. |