După moartea lui Havel, a venit la rând Kim Jong Il. Dintre liderii „istorici” ai lumii, unii dintre ei cu multe zeci de ani la activ, doar Fidel Castro le-a supravieţuit celor care au influenţat evoluţiile globale în ultima jumătate a mileniului trecut. Printre aceştia liderul coreean poate fi considerat un „junior”, părintele său fiind cele care a „fondat” Coreea de Nord şi a condus-o cu mână de fier până prin anii 70, lăsând ţara moştenire controversatei sale progenituri.
În dictaturi – spre deosebire de democraţii – decesul unui lider naşte o grămadă de probleme. Dacă Havel a trecut în cealaltă lume în linişte şi pace, lăsând în urma sa doar regrete şi cuvinte de apreciere pentru rolul său în schimbările ce au avut loc spre finele secolului trecut, moartea lui Kim Jong Il naşte o grămadă de probleme, atât pentru coreeni, cât şi pentru restul lumii. Cuprinsă în definiţia dată „axei răului”, prin potenţialul său atomic şi prin imprevizibilitatea deciziilor care se luau acolo, Coreea de Nord a rămas, practic, ultimul bastion al comunismului primitiv. În timp ce China s-a degajat substanţial faţă de dogmă, în special prin politica sa economică, iar Vietnamul o urmează, în timp ce până şi în Cuba adie un vânt de schimbări, e drept, minore, în Coreea de Nord totul a rămas încremenit în parametrii vremii lui Kim Ir Sen. Coreea este, la această oră, un stat cu o armată enormă – raportată la numărul de locuitori, şi cu un nivel de trai mizerabil, generat de lipsa totală de eficienţă a sistemului. Aflată mai mereu pe picior de război cu „fraţii” săi din Sud, Coreea de Nord a împărtăşit – la un alt mod – problemele Germaniei de Est, unde puritatea doctrinei politice se confrunta cu imaginea Vestului prosper, într-un raport net dezavantajos, care s-a dovedit a fi, în cele din urmă, unul dintre motoarele schimbării ce a avut loc aici. În Coreea problema se pune altfel, posibilităţile de informare ale populaţiei reducându-se doar la ceea ce partidul accesptă să se ştie. De aceea, convingerea majorităţii coreenilor că trăiesc în cea mai bună dintre lucrurile posibile şi că orice schimbare ar putea avea consecinţe devastatoare asupra echilibrului transformat în imobilitate, nu poate constitui unul dintre motoarele unei eventuale schimbări. În plus, poate în nici o altă ţară fostă comunistă, controlul organelor de represiune nu a fost mai total şi mai dur decât în Coreea de Nord. Există acolo o categorie care-şi datorează privilegiile acestui tip de control şi care nu va renunţa fără luptă la ele. În aceste condiţii, aproape că nu mai are importanţă succesiunea la „tronul” vacant al ţării: dacă nu va fi o marionetă recrutată pe linie dinastică, va fi unul dintre cei mai duri reprezentanţi ai aparatului – posibil şeful armatei sau al Securităţii.

Iar acesta nu va face altceva decât să lanseze un nou apel la unitate şi vigilenţă faţă de pericolele care ameninţă suveranitatea şi libertatea ţării. Şi o va face cu degetul pe butonul nuclear.

P.S. Deşi, când e să se aleagă praful de ceva, nimic nu mai funcţionează. A crezut cineva că regimurile din Est, atât de bine asigurate de serviciile experimentate de Securităţilor proprii, se vor prăbuşi aproape fără nici un fel de reacţie din partea acestora?