Stranii mai sunt meandrele concretului: cine și-ar fi închipuit că, după zece ani, doi dintre cei care au fost considerați printre promotorii răsturnării lui Geaușescu - ocupând, după revoluție, înalte dregătorii în stat (unul - ministru al Apărării și al Industriilor, celălalt ministru de Interne) vor ajunge să înfunde pușcăria, pentru 15 ani, ca responsabili ai părții de genocid comise în timpul încercării de reprimare a revoltei începute la Timișoara. Nu vreau să mă aventurez pe un teren sensibil - vreau doar să-mi exprim câteva nedumeriri și câteva îndoieli proprii, în general, efortului de analiză. Mi-e greu să comentez rațiunile juridice ale acestui verdict, cu atât mai mult cu cât nu cunosc conținutul dosarelor. Vreau însă să comentez modul curios în care promisiunile de restabilire a adevărului despre revoluție, în general, făcute nouă la înscăunarea noii Puteri, se materializează după trei ani de bâjbâieli. Mi-e greu să accept ideea că dacă vorbim despre vinovății, despre reprimare, despre victime, ne putem opri la aceste două nume, nu putem face uitate sau scăpate altele. Mi-e, de asemenea, greu să pricep care a fost baza juridică a acestei judecăți: Codul Penal existent la data comiterii faptelor? Prevederile legale promulgate ulterior? Dincolo de faptul - de bun simț - că în istorie Revoluțiile ies de sub tutela textelor de lege (ele fiind „ilegale" prin esența lor), mă întreb dacă nu cumva principiile adoptate cu acest prilej vor putea constitui un precedent extrem de periculos. Și aici m-aș referi doar la ultimele mineriade ale lui Cozma: generalul Lupu, care a dat bir cu fugiții la Costești, ar putea fi considerat peste ani un erou, iar generalii Andreescu și Cearapin, niște infractori, demni de pușcărie! N-a lămurit nimeni, încă, rolul și condiția Armatei, a celor aflați sub puterea jurământului și regulamentelor militare. Or, din acest punct de vedere, e clar că nu Chițac sau Stănculescu au dat ordinele. Ordinul de a se interveni în forță atunci când se consideră că siguranța statului de drept e amenințată nu-l poate da decât cel mandatat prin Constituție. Din păcate, cele două sentințe au fost date înainte ca chestiunea de fond să fie discutată și stabilită. Și ne trezim cu efecte paradoxale, cum ar fi acela ca armata. de azi să fie sancționată cu plata despăgubirilor pentru faptele comise (la ordin?!) de armata lui Ceaușescu. Dacă e de plătit, statul cred ca trebuie să plătească, nu armata... Pentru că el e responsabil de deciziile politice în sine. Cum spuneam, subiectul e delicat și tare mă bate gândul că o anumită presiune electorală a făcut ca una dintre promisiuni să fie onorată în pripă și cu riscul unor erori asemănătoare și nemulțumiri viitoare.