Știți bancul cu tipul care sună la ușă și, când iese locatarul, îi spune conspirativ: „Trandafirul a înflorit!”? Iar acesta, după un moment de derută, se lămurește și exclamă: „Ah, îl căutați pe Popescu-spionul? Vedeți că stă un etaj mai sus!”
Așa și cazul nostru de spionaj, care a pus pe jar presa de actualitate în pană de subiecte majore. Dacă stai puțin să cântărești lucrurile, toată afacerea asta cu subofițerul Floricel care-i vindea secretele militare ale României unui spion bulgar care, culmea, era și agent al serviciilor românești și care, la rândul lui, le vindea, mai departe, unei „puteri nealiate”, aruncă lucrurile într-un derizoriu cu care ne-am obișnuit pentru aproape orice domeniu.
Aș pleca mai întâi de la ideea de „secret militar”. Ce mai poate constitui „secret” din ceea ce mai este zdrențăroasa nostră armată? Amplasarea unităților care au mai rămas? Efectivele? Planurile de antrenament? Pe cine ar mai putea să intereseze astfel de lucruri, într-o epocă în care nici măcar nu mai ai nevoie de spioni ca să afli tot ceea ce a mai rămas nespus de către însăși structura respectivă? Cantonați în mentalitatea revolută a războiului rece nu suntem în stare nici măcar să ne imaginăm noile exigențe și demersuri ale activităților de informații. Cu ce fel de date - care să reprezinte cât de cât un interes - putea să intre în contact subofițerul Floricel? Cum ar fi putut acțiunile sale să pună în pericol siguranța națională? Am sentimentul, mai degrabă, al unui joc de genul „hoții și vardiștii” în care serviciile noastre secrete au inițiat un exercițiu ca să vadă cât suntem de vulnerabili. Mă aștept ca mâine-poimâine, Floricel și Zicolov să iasă la rampă, să facă o plecăciune și să primească aplauze pentru rolurile interpretate. Probabil că, concentrându-se asupra acestui joc, specialiștii noștri în contraspionaj n-au mai apucat să se ocupe de cazul armelor de la Ciorogârla, care par să fi fost înghițite în neant.
Spionajul militar capătă, în zilele noastre, cu totul alte dimensiuni, pe care le conferă apartenența noastră la o alianță militară de tipul NATO. Aici, sunt convins, chestiunile de ordin procedural au fost puse la punct de înseși structurile NATO, după cum sunt la fel de convins că volumul de date esențiale – secrete – care ajung până la noi este extrem de redus. Nici măcar nu i-aș învinovăți în vreun fel pe ucrainieni că s-au interesat de marfa lui Zicolov. Era și ieftină și nu se știe niciodată ce iese din așa ceva. Cert este un lucru: dimensiunea publică ce s-a dat acestui fapt nu numai că nu se justifică, dar cade și prost. Dată în vileag chiar înaintea unei vizite importante la cel mai înalt nivel, afacerea nu are decât darul să înrăutățească și mai mult o situație care nu era deloc înfloritoare. La miza „trădării”, aceasta putea fi întreținută fără riscuri până într-un moment în care putea fi reglată amiabil, fără implicații de ordin politic sau diplomatic. Așa, ne-am ales doar cu o nouă telenovelă proastă despre „spionii lui pește...”.