După unele estimări efectuate la nivel înalt, în România se dă, zilnic, șpagă de un milion de dolari. Asta înseamnă 360 de milioane anual, bani care circulă fără a produce statului beneficiile aferente din impozite și taxe. Unde se duc acești bani? În buzunarele profesorilor - după părerea lui Tăriceanu, sau ale personalului medical - după părerea lui Băsescu. Aceste două categorii apar astfel a se instala în topul corupției, având în vedere că și unii și alții sunt plătiți de stat. Cât la sută din milionul evocat le revine dascălilor și asistentelor? Ar fi interesant de știut și poate că un răspuns mai competent am putea primi din partea vameșilor, a polițiștilor, a procurorilor și judecătorilor, a funcționarilor din finanțele publice care - cel puțin după aspectul exterior pe care-l afișează unii dintre ei - nu s-ar prea situa în coada clasamentului. Au devenit veritabile atracții turistice cartierele de vile ale funcționarilor vamali din Giurgiu, Nădlac sau Albița, sau casele de vacanță ale polițiștilor și judecătorilor din preajma marilor orașe, ca să nu mai vorbim despre veritabilele saloane automobilistice din parcările unor instituții publice care au ca sarcină tocmai controlul și combatarea corupției. Și, dacă mă gândesc bine, apelul prezidențial, ușor adnotat ('nu lua șpagă' - în loc de 'nu da șpagă') ar avea mai mult succes într-o zonă în care persoane a căror vocație spre incorectitudine poate fi depistată cu ochiul liber ar putea fi mai interesați să-și conserve ceea ce au dobândit deja, decât să riște continând. Pentru că, dacă e să fim drepți, marea noastră problemă nu este darea și luarea de șpagă: este faptul că cei care o iau se bucură nestingheriți de ea. Nimeni nu-i întreabă cum au făcut vile și mașini de teren din lefuri de bugetari și nimeni nu-i pune să facă dovada dobândirii licite a acestor bunuri. Singura piedică în calea fericirii unora este regulamentul șchiop al declarării averilor, care este o cale simplă și sigură de legitimare a ceea ce s-a dobândit deja. Aspirantul la o funcție sau calitate publică are doar obligația de a fi sincer când declară ceea ce deține, nefiind nevoie să arate și cum a ajuns să dețină. Singura lui grijă pe parcursul mandatului este să nu dobândească legal, pe bază de acte, mai mult decât i-ar permite veniturile legale. Or, asta este floare la ureche, mai ales pentru persoane antrenate să dribleze legea și regulamentele, cât de europene ar fi ele. |