Două milioane de dolari i-a cerut șpagă consilierul Păvălache fostului director al BIR ca să pună umărul la promovarea recursului în anulare și la învierea băncii. Tot două milioane i s-au cerut și lui Ionescu, prin celălalt consilier, Teodorescu, ca să i se pună în operă un proiect tratat acum de fantezist. Se pare că asta era șpaga stass la Secretariatul General al Guvernului. Sau că de aici pornea strigarea. Nici dl Popescu și nici dl Ionescu n-au apucat să dea banii ăștia. Primul a dat vreo 50.000 de dolari, dacă-mi aduc bine aminte, iar al doilea vreo 90, după cum zice el. Diferența e mare și pune în evidență unul sau două lucruri: primul - că și în materie de șpagă funcționează mecanismele pieței; și doi - că nu se dă cât se cere, ci cât se poate. Dar, și într-un caz și în altul, aceasta a fost șpaga de plecare, cea menită să ungă rotițele mecanismului și să-l facă să funcționeze. Cele două milioane ar fi urmat să se materializeze atunci când afacerea se încheia și toată lumea trebuia să fie mulțumită și fericită. Chestia asta mă duce cu gândul la câte alte cazuri de acest fel, finalizate, se vor fi petrecând fără ca noi să avem habar. Cât de amplu este fenomenul și cât de eficiente regulile! Și cât de mare poate fi interesul celor dispuși să dea în atari condiții, milioane de dolari, scoase din circuitele contabile. Șpaga de piață are, la noi, deja o istorie plină de îmvățămintele transmise din gură-n gură. Cazurile care explodează în presă sunt doar câteva, doar cele în care negocierile se blochează din diverse motive, iar banii nu mai pot fi returnați! Ca orice mecanism natural, șpaga va exista atâta timp cât vor fi oameni dispuși să dea și oameni dispuși să ia. Atâta timp cât interesele ambelor categorii se vor conjuga și nu vor exista motive ca vreo nemulțumire să răbufnească și să dezvăluie ceea ce se întâmplă în spatele ușilor capitonate sau prin parcările instituțiilor importante ale statului. |