În cel mai bogat şi mai organizat oraş al Germaniei, Hamburg, există un cartier a cărui faimă a răzbătut dincolo de graniţele marelui port: St. Pauli. A fost - şi probabil că mai este încă - un soi de "capitală" europeană a prostituţiei, a show-urilor porno, a traficului de droguri şi a contrabandei în general. Emblema cartierului rămâne, însă, sexul, practicat în cele mai variate formule care pot să producă bani. Este o afacere de zeci şi zeci de milioane de mărci pe zi, derulată în spiritul ce caracterizează Germania: ordine şi disciplina. Curvele de stradă te trag de mânecă, sub privirile vigilente ale poliţiştilor, fără a insista dacă dai semne că nu eşti interesat. Insistenţa dăunează afacerii iar turiştii constituie principala sursă de venituri a cartierului, unde totul se desfăşoară sub semnul clasic al stăpânului-client. Până şi rarele încăierări dintre peşti şi traficanţi seamănă a spectacole regizate tocmai pentru a da fiori de autenticitate celor care se aventurează în zonă. Culmea organizării o constituie "muzeul" de pe o straduţă paralelă cu Reppersban-ul (artera principală), barată de un cap şi la altul cu panouri ce nu permit priviri discrete: de-o parte şi de alta, câteva zeci de vitrine în care este expusă - în carne şi oase - "marfa": fete, în neglijeuri sau doar în sutien şi chiloţi, sub o lumină difuză, prezentând discret oferta pe care sunt în măsură să o şi negocieze! Nu duc lipsă de clienţi "serioşi" - dovadă şirurile de BMW-uri sau de Mercedes-uri de la garajul din apropiere - şi-şi fac meseria supravegheate atent de medici ("tranzacţia" e însoţită de documentul "la zi") sau de "bodyguarzii" plasaţi în puncte de observţie care ă nu inhibe clientela. Pentru cei care obişnuiesc să asemene politica cu prostituţia, exemplul anterior poate oferi câteva calităţi în legătură cu care prima se poate inspira de la cea de-a doua: practicarea ei în zone protejate şi delimitate, transparentă, negocierea liberă a preţului şi prestaţia fără cusur. Spre deosebire de St.Pauli, în politică clientul care-şi satisface nevoia aproape fiziologică de a alege, o dată la patru ani, este net dezavantajat: nu vede prea bine "marfa", nu i se spune preţul decât când i se golesc buzunarele, iar când se dezmeticeşte constată că a fost tras pe sfoară: i s-a luat toţi banii şi i s-a dat cel mult o boală molipsitoare: sila de politică, în care nu mai este în stare să vadă altceva decât o curvă.