Există o deficienţă majoră între momentul 11 septembrie 2001 şi cel al bombardamentelor NATO asupra Iugoslaviei de acum doi ani. Atunci România s-a aflat în faţa unor decizii extrem de delicate, în care trebuia să aleagă între îndatoririle asumate în procesul de aderare la singura instituţie care-i putea oferi garanţiile necesare continuării procesului de democratizare şi a tranziţiei, şi o tradiţie istorică ce făcea din vecinul de la sud-vest unica entitate cu care nu am avut conflicte sau diferende de-a lungul secolelor. În 1999 autorităţile româneşti, deşi au luat o decizie corectă pe fond, n-au reuşit să-şi asume decenţa necesară în faţa unei previzibile reacţii populare. Acum, în 2001, nu se mai pune problema unei decizii corecte. Se pune doar problema pregătirii de care dispunem pentru ca, odată cu îndeplinirea obligaţiilor faţă de partenerul american şi faţă de organizaţia căreia dorim să ne alăturăm, să ne protejăm împotriva unor previzibile reacţii din partea celor care vor suporta represaliile pentru odiosul atac terorist din 11 septembrie. Şi în ce măsură nu ne vom transforma, în acest fel, în ţinte viitoare ale represaliilor la represalii. Pentru că, pe acest plan, nici parteneriatul american, nici alianţa atlantică nu ne pot oferi o protecţie eficientă faţă de un adversar care procedează atipic, cu mijloace dificil de detectat sau de anihilat. Cu atât mai mult cu cât, în ultimii zece ani, România democratică a devenit un veritabil bulevard pentru reprezentanţii grupărilor naţionalist-teroriste din întregul Orient. Din fericire pentru noi, aceştia nu ne-au transformat (încă) în teatru de operaţiuni. Au preferat, mai degrabă, să opereze comercial, producând sau colectând fonduri, într-un sistem suficient de permisiv şi de neglijent. Lucrurile se vor schimba. Vor trebui să se schimbe. Autorităţile vor trebui să devină mult mai prudente şi mai selective în tratarea valului de vizitatori pentru care frumuseţile patriei noastre reprezintă un obiectiv cu totul şi cu totul colateral.