Dacă, în 1996, PDSR-ul, ca partid aflat la putere, a intrat în campania electorală decis să recupereze ceea ce pierduse prin actul guvernării, folosind metode diverse - între care și cele „neortodoxe", reclamate cu mânie de adversari - rezultatul scrutinului fiind considerat atunci ca putând oferi, în cea mai rea variantă posibilă, un câștig la prezidențiale și pierderea „la mustață" a legislativelor, astăzi, principalul partid de guvernământ - PNȚCD - pare resemnat. Cu lipsa de diplomație devenită tradițională, președintele Convenției și al partidului, dl Diaconescu, a admis, într-o emisiune televizată, că PDSR-ul și dl Iliescu vor fi următorii „stăpâni" ai țării. O astfel de resemnare, cu un an și aproape jumătate înaite de data previzibilă, a scrutinului, este un semn rău pentru democrație, în general, și pentru puterea de astăzi, în special, pentru că ea dezechilibrează grav întregul sistem politic. Este ca și când, înaintea unui meci decisiv, gazdele acceptă ideea că vor pierde întâlnirea, și încă la scor. În fotbal, o asemenea atitudine ar fi taxată drept vânzare, pentru că, în arena sportivă, șansa trebuie jucată până la capăt. Pe scena politică, anunțarea deznodământului, încă din actul doi, face inutilă continuarea spectacolului, cei mai logic lucru fiind părăsirea sălii de către audiență. Electoratul român, din păcate pentru el, nu poate părăsi sala. El „rămâne pe locurile lui" - vorba cuiva pe care istoria încearcă să-1 uite -, asistând la degradarea continuă a actului de guvernare, nesusținut de o autentică autoritate și decizie legislativă, cu consecințe directe asupra stării de fapt a întregii țări. Pentru că, dincolo de demagogia populistă și de acuzele de circumstanță aduse acesteia, în lipsa unor argumente credibile, România a atins treapta cea mai de jos a tuturor componentelor esențiale ale societății: nivel de trai, stare economică, condiție socială, speranță de viitor. Or, peste toate acestea, resemnarea actualei Puteri are semnificația - gravă - a turnării gazului peste foc.