Probabil că este firesc ca procurorii să prefere să îi ancheteze pe cei suspectați și învinuiți de comiterea unor infracțiuni în stare de reținere. În felul acesta îi au permanent la dispoziție, pentru orice cercetare suplimentară, fără a se expune – și a-i expune – „interesului” maladiv al presei care și-a făcut un obicei din a sta ciotcă la ușa Parchetului General sau a DNA, în căutare de declarații senzaționale. Nu mai vorbesc de faptul că psihicul unui anchetat este cu totul altul când se vede cu cătușe la mâini și cu perspectiva pierderii libertății. În trecutul regim totalitar arestarea era aproape o regulă și premisa obținerii prețioaselor mărturisiri, în absența altor probe concrete.
Justiția democrată are alte reguli, între care cea mai incomodă pentru organul de urmărire penală este prezumția de nevinovăție. Procuratura se adaptează cu greu acestei cerințe, care implică mai mult profesionalism și mai multă muncă. Acesta este motivul pentru care asistăm la duelurile parcă nesfârșite între procurori și avocați, în fața judecătorilor, în scopul prelungirii mandatului de arestare, dacă se poate până la termenul judecății.
Instanțele de judecată – atunci când nu sunt mânate de alte interese decât aflarea adevărului – se dovedesc, de regulă, mai adaptate la această exigență și deciziilelor de punere în libertate nu reflectă altceva decât normalitatea acestui proces – arestul fiind o măsură extremă ce necesită o foarte serioasă justificare (sustragerea inculpatului de la cercetare, influențarea martorilor, continuarea activităților infracționale). Că nu de puține ori se întâmplă ca instanțelesă elibereze infractori periculoși pe motiv că nu prezintă pericol social este unul dintre riscurile abordării democratice, compensat poate, de reținerea în stare de arest a unor persoane care realmente nu mai pot prezenta alt pericol decât cel determinat de acțiunile pentru care au fost reținuți.
O altă cerință a procurorilor este aceea ca cel cercetat să nu părăsească țara sau localitatea. Și aceasta justificată, uneori. Există însă nu puține cazuri – cu care justiția s-a confruntat în ultima vreme – de învinuiți care au responsabilitatea unor afaceri de avergură, care implică funcționarea unor mecanisme cu aport social dovedit (mii de angajați, pentru care se plătesc impozite, taxe). Reținerea acestora peste timpul necesar clasificărilor declanșează reacții în lanț cu consecințe ireparabile, înainte de judecată și indiferent de rezultatul cercetării: un astfel de învinuit poate fi absolvit de instanță, dar afacerea lui s-a dus pe apa Sâmbetei, prin efectul în lanț al panicii sau al imposibilității de a acționa. Astfel de cercetări abuzive, lipsite de tact și de discreția cuvenită – până la punctul de stabilire a vinovăției – fac un mare rău unei economii și așa șubrezită de criză și de incompetențele de de la nivelul administrației centrale. Printre procedurile noilor Coduri pe care cu atâta râvnă și le asumă Guvernul ar trebui să se afle și măsuri legate de problema producerii unor pagube materiale în cazul unor cercetări abuzive sau greșite, ca și posibilitatea despăgubirii corespunzătoare a celor afectați.
Am la îndemână două cazuri recente: cel al lui Penescu de la Pitești, care pentru mituirea unor arbitri de fotbal este reținut de mai bine de două luni, timp în care firmele sale (care nu aveau legătură cu fotbalul) au dat faliment și vreo 2000 de oameni au rămas pe drumuri. Sau cel al lui Gabriel Popoviciu, administratorul unui mare proiect, pentru care s-au obținut importante finanțări externe private, a cărui interdicție de a părăsi țara amenință cu rezilierea acestor contracte și cu intrarea în criză a întregului complex dezvoltat în zona Băneasa.
Fără îndoială că orice încălcare a legii trebuie dovedită și pedepsită. Dar cu respectarea prezumției de nevinovăție și cu evitarea abuzurilor ce pot declanșa consecințe în cascadă.