Deși un vechi proverb spune să nu zici "hop" până n-ai sărit, hai să încercăm să ne convingem că nimic nu mai poate întoarce cursul evenimentelor care conduc spre summit-ul de la Praga. Și că România va deveni membră a NATO. În geografia afectivă a românilor, Madrid și Praga sunt două repere distincte: unul al frustrării și al dezamăgirii - Madridul și altul al speranței și al iluziilor - Praga. La Madrid, România a suportat poate cel mai dureros afront din cele care i-au fost rezervate în ultima duzină de ani. Nici amânarea acceptării în Consiliul Europei, după mineriade, nici marginalizarea din cadrul "inițiativei" de la Vișegrad n-au lăsat urme atât de adânci și de greu de șters. E vinovat NATO pentru asta? Nici pomeneală! Dacă este vorba despre o vinovăție ea aparține clasei politice care a venit la putere în '97 amețindu-se și amețindu-ne cu ideea că simpla sa existență este suficientă pentru a atrage capitaluri, onoruri și recunoașteri. Intrarea în NATO ar fi trebuit să fie "cadoul" pe care democrațiile occidentale îl făceau democrației românești "autentice". Socoteala a fost greșită din capul locului. Pentru americani, pentru Senatul american, Constantinescu nu însemna nimic. Tot un "escu". Indiferent cine era la comandă, România rămânea un teritoriu nesigur, un aliat inconsecvent, gata să schimbe oricând acele busolei. A fost suficient ca istoricele resentimente nemțești să-și dea mâna cu ignoranța americană pentru ca demersul de orgoliu al lui Chirac - singurul nostru susținător convins - să nu mai aibe nici o greutate. Nu vreau să spun că în '97, România era mai pregătită să intre în NATO decât e astăzi. Pregătirea asta e o chestiune relativă. Nu ea este hotărâtoare. Hotărâtor este cât de pregătit a fost și este NATO să ne înghită. Și să ne degere. În 2002, la Praga, nu România este cea care intră în NATO, ci NATO este cea care ne deschide larg ușa. În '97 era liniște și relativă pace. În 2002, războiul bate la ușă și lăsarea noastră pe dinafară ar fi și riscantă și costisitoare... |