Este cel de-al 19-lea Paşti care se sărbătoreşte oficial în România, după jumătatea de secol de semi ilegalitate în care s-a aflat, laolată cu toate celelete, una dintre cele mai importante sărbători creştine. Dacă la începuturile regimului comunist preoţii erau trimişi în lagăre iar credincioşii hăituiţi pentru participarea lor la slujbe, treptat credinţa religioasă a fost considerată  ca o chestiune ţinând de tradiţie şi tolerată ca atare. Vrând-nevrând, până şi cei mai zeloşi atei ajungeau să apeleze la seviciile preotului şi ale bisericii, când le mureau părinţii sau când li se năşteau progenituri. Nu ştiu dacă există statistici de acest gen, dar mi s-ar părea interesant să aflăm câţi dintre românii născuţi înainte de Decembrie 1989 au fost botezaţi şi câţi nu. Am avea atunci o imagine mai corectă a raportului dintre represiune şi toleranţă. Este cert însă că, oricât de sus s-ar fi aflat în ierarhia comunistă, în intimitate oamenii nu renunţau la tradiţie şi pe masa lor se găseau în ajunul Paştelui ouăle roşii (aici, la culoare, se vedea, probabil, o anumită compatibilitate cu doctrina) şi cozonacul.Au fost perioade, cele de relaxare politică de după evenimentele de la Praga, când mersul la slujba de Înviere devenise o practică generală, când cu sau fără credinţă, oamenii se înghesuiau să ia lumină.Încercările de contracarare a acestui curent au fost destul de lipsite de zel, deşi „slujbe” paralele se organizau cu concerte şi cenacluri menite să readucă tineretul pe drumul cel bun, scăpându-l din ghearele obscurantismului. Artişti de renume s-au pus în slujba acestui demers pe care nu l-au repudiat şi nici nu şi-au turnat cuvenita cenuşă în cap.
 Cert este că ateismul românesc a fost  mai degrabă unul de faţadă, de principiu. Credinţa, străns legată  de considerentele sale ce ţineau de tradiţii, a continuat să reziste şi în cele mai grele momente. Bisericile n-au şomat, iar pentru cele care au căzut sub lamele buldozerelor s-au găsit scuze şi motivaţii obiective.
Cum spuneam, de 18 ani suntem liberi să ne manifestăm aşa cum credem de cuviinţă în acest moment plin de semnificaţii al creştinismului. Sunt românii mai religioşi după aceşti 18 ani de practică? Cred ei mai mult şi mai puternic în forţa şi graţia divină? Îi face, măcar o zi pe an, credinţa mai buni, mai toleranţi, mai înţelegători cu cei din jurul lor?
Mi-e teamă că nu. Mi-e teamă că atunci când aceste gesturi presupuneau un risc sau erau animate de o atutudine de frondă, credinţa era mai sinceră sau mai puternică. Şi rugăciunile erau, poate, altele. Şi aşteptările...