Este cel de-al 19-lea Paști care se sărbătorește oficial în România, după jumătatea de secol de semi ilegalitate în care s-a aflat, laolată cu toate celelete, una dintre cele mai importante sărbători creștine. Dacă la începuturile regimului comunist preoții erau trimiși în lagăre iar credincioșii hăituiți pentru participarea lor la slujbe, treptat credința religioasă a fost considerată ca o chestiune ținând de tradiție și tolerată ca atare. Vrând-nevrând, până și cei mai zeloși atei ajungeau să apeleze la seviciile preotului și ale bisericii, când le mureau părinții sau când li se nășteau progenituri. Nu știu dacă există statistici de acest gen, dar mi s-ar părea interesant să aflăm câți dintre românii născuți înainte de Decembrie 1989 au fost botezați și câți nu. Am avea atunci o imagine mai corectă a raportului dintre represiune și toleranță. Este cert însă că, oricât de sus s-ar fi aflat în ierarhia comunistă, în intimitate oamenii nu renunțau la tradiție și pe masa lor se găseau în ajunul Paștelui ouăle roșii (aici, la culoare, se vedea, probabil, o anumită compatibilitate cu doctrina) și cozonacul.Au fost perioade, cele de relaxare politică de după evenimentele de la Praga, când mersul la slujba de Înviere devenise o practică generală, când cu sau fără credință, oamenii se înghesuiau să ia lumină.Încercările de contracarare a acestui curent au fost destul de lipsite de zel, deși „slujbe” paralele se organizau cu concerte și cenacluri menite să readucă tineretul pe drumul cel bun, scăpându-l din ghearele obscurantismului. Artiști de renume s-au pus în slujba acestui demers pe care nu l-au repudiat și nici nu și-au turnat cuvenita cenușă în cap.
Cert este că ateismul românesc a fost mai degrabă unul de fațadă, de principiu. Credința, străns legată de considerentele sale ce țineau de tradiții, a continuat să reziste și în cele mai grele momente. Bisericile n-au șomat, iar pentru cele care au căzut sub lamele buldozerelor s-au găsit scuze și motivații obiective.
Cum spuneam, de 18 ani suntem liberi să ne manifestăm așa cum credem de cuviință în acest moment plin de semnificații al creștinismului. Sunt românii mai religioși după acești 18 ani de practică? Cred ei mai mult și mai puternic în forța și grația divină? Îi face, măcar o zi pe an, credința mai buni, mai toleranți, mai înțelegători cu cei din jurul lor?
Mi-e teamă că nu. Mi-e teamă că atunci când aceste gesturi presupuneau un risc sau erau animate de o atutudine de frondă, credința era mai sinceră sau mai puternică. Și rugăciunile erau, poate, altele. Și așteptările...