Într-o sâmbătă trecută, dl Toader Paleologu, ministrul acela al Culturii care vine cu bicicleta la serviciu, a fost la Cetatea Neamțului, redată în funcțiune după doi ani de reabilitare a ruinelor, unde a ținut o cuvântare din care redăm un pasaj:
„E o activitate minunată să tai panglici. Îmi place grozav să tai panglici. Mă pricep foarte bine la tăiat panglici. Am o mare pasiune pentru panglici. Pentru că tăiatul panglicii este simbolul unei munci făcute de alții, înainte”...
Din cauza unei defecțiuni tehnice, înregistrarea făcută la Cetatea Neamțului nu a mai putut fi transcrisă. Îmi rezerv dreptul ca, încercând să intru în pielea – și în gândurile – dlui ministru, să continui discursul în spiritul distinsului orator:
„Încă de mic copil îmi plăcea să tai panglici. Când am împlinit 5 ani mama mi-a făcut cadou niște panglici, iar tata o foarfecă. Mă pasiona să tai panglici. Lăsam totul la o parte ca să tai panglici. Profesorii, la școală, mă prindeau tăind panglici pe sub bancă și mă pedepseau confiscându-mi foarfeca. Făceam însă rapid rost de alta și tăiam într-una panglici. În adolescență, când mă întâlneam cu fetele, le făceam cadou panglici pe care tot eu le tăiam. Le încingeam cu panglici și le eliberam, tot eu, tăindu-le. Tati, când poza pentru studenții de la arte, îi înfășuram o panglică în jurul torsului și când o tăiam, puteau să înceapă să lucreze. Cel mai mult îmi plăceau panglicile portocalii. Le preferam celor roșii, ba chiar și celor albastre. Așa am ajuns în politică, unde am ridicat această preocupare pe cele mai înalte culmi. Când merg la minister, dimineața, secretarul meu îmi fixează la ușă o panglică, pe care o tai ca să pot intra în birou. De când sunt ministru tai panglici ca obligație de servici. Asta îmi mai micșorează plăcerea. Continui însă să tai panglici. Chiar dacă lungimea acestora este din ce în ce mai mică: fondurile alocate ministerului în acest scop s-au redus considerabil. Măcar cu foarfeca stau bine, pentru că e a mea, de acasă. Uneori mi se reproșează că folosesc foarfeca privată în interes de serviciu, dar nu bag în seamă. În fond, ce pleașcă mai mare ca asta, să ajungi să faci în viață doar ce-ți place? Să tai panglici, cât e ziulica de lungă? Și nu așa, mecanic. Pentru că panglica e un simbol. Ce tai eu nu e simplă țesătură de mătase, viu colorată. Este simbolul, cum spuneam, al unei munci făcute de alții, mai înainte. Dar care n-au timp de tăiat panglici. Și dacă cineva tot trebuie să facă lucrul ăsta, de ce să nu fiu eu acela? O persoană cu înaltă calificare și cu dedicare totală. Când îmi voi scrie memoriile – deja s-au adunat o grămadă „tăieri de panglici” – voi da un titlul sugestiv: „Paleologu – o viață dedicată tăierii panglicilor!”