Oricât de neîncrezători am fi în sondaje, nu putem să nu fim de acord că oricât de orientate ar fi acestea, indiferent de cine au fost comandate, trendul principal iese puternic în evidenţă: ascensiunea constanţă a PDSR-ului, care tinde spre cota istorică a FSN-ului '90 , fără însă a o putea egala, pentru că ceea ce s-a întamplat atunci este irepetabil. Comentatorii radicali pun această tendinţă pe seama unei "vinovăţii colective": nostalgia partidului unic. Mi se pare o explicaţie simplistă, ce nu ţine cont de schimbările profunde ce s-au petrecut în conştiinţa colectivă a românilor în ultimii 10 ani. Aşa zisul "regret după Ceauşescu" este un sindrom complex, ce are mai puţin în vedere maniera în care acesta a condus România vreme de un sfert de veac, cât un amestec compus din relativa siguranţă a individului în faţa fenomenului infracţional, garanţia unui loc de muncă, discutabila echitate a distribuţiei bunurilor şi accesul mai lesnicios la instrucţie a tuturor categoriilor sociale. Sunt chestiuni a căror conotaţie ideologică este minoră, mai ales cât comunismul pe care-l reclamă a fost, în fapt, un naţional- socialism stîngaci şi ineficient implementat. Avansul de încredere pe care-l recoltează - deocamdată în sondaje - PDSR-ul are prea puţin de-a face cu nostalgia partidului comunist, şi cu atât mai puţin cu aceea a unui partid unic. Ca şi în '96, este vorba despre votul negativ la adresa coaliţiilor şi a algoritmului, în care alegătorul entuziast din octombrie~ noiembrie '96 vede principala cauză a ineficienţei şi degringoladei "regimului" ce-şi încheie mandatul în această săptămână. Cu bunul simt şi intuiţia specifice organismului colectiv pe care-l constituie electoratul, acesta merge pe soluţia "guvernului unic", acela pe care eventualele defecţiuni ale aliaţilor minori să nu-l poată pune în stare de nefuncţionare. România - prin expresia sa majoritară - vrea de data asta un guvern puternic, apt să pună în practică fără prea multe ezitări programele necesare reformei şi pregătirii accesului în comunitatea europeana, care rămân obiectivele majore ale următorilor patru ani. Apare o singură problemă: putea-va PDSR-ul să dovedească faptul că deţine astăzi resursele necesare atingerii acestor obiective, mai mult decât le-a avut până în '96?