Ca om care n-a depus bani nici la Caritas și nici în altă parte - dintr-o neîncredere funciară în posibilitatea de a câștiga, de a obține ceva altfel decât pe calea clasică a contravalorii în efort - îmi este, desigur, mai greu să înțeleg sentimentul de frustrare al celor care și-au văzut iluziile năruite o dată cu piramida dlui Stoica. Dar, pe de altă parte, stau și mă întreb, totuși, care este rațiunea valului revendicativ ce a urmat după ce la Cluj au încetat plățile? Pentru că era clar, de la bun început, că e vorba de un joc, după cum se stipula și în regulament și în titulatură. Or, într-un joc, trebuie să accepți, o dată cu ideea de câștig și pe aceea de pierdere. De aceea, cred că nu trebuie aruncate toate păcatele asupra lui Stoica. Evident, justiția va stabili care este partea sa de vină în manevrarea frauduloasă a fondurilor, în oferirea de câștiguri preferențiale și în alte operațiuni de acest fel. Ceea ce justiția nu va putea să facă este, însă, să condamne neputința și erorile comise de administratorii temporari ai țării ce au făcut ca atâta puhoi de lume să creadă în mod naiv că-și vor putea salva economiile în fața unui proces inflaționist nemilos. Pentru că nu Stoica, ci Statul a generat psihoza de tip Caritas și dramele care au însoțit-o. |