Dintre cei patru ‚moguli’ de presă pe seama cărora Realitatea TV speră să-și mai crească ratingul, s-a ales până la urmă doar cu cel propriu, și acela aflat în deplasare la Viena. Întreaga dezbatere, care s-a vrut o radiografie severă a climatului în care evoluează presa românească, și în special a deontologiei care ar trebui să caracterizeze acțiunea de presă s-a dezumflat, treptat, până la finalul în coadă de pește… sută la sută! În locul mogulilor, s-au exprimat cu vigoare mogâldeții de presă, dintre care nu puțini și-au construit postamentele nu atât pe ce-au scris – dacă au scris – cât pe gălăgia pe care au făcut-o, public, în jurul intențiilor lor de a comite vreun articol. Dar mai ales în jurul pretențiilor lor de obiectivitate și de libertate în exercitarea profesiei, indiferent de statutul publicației.
Chestia cu libertatea presei și cu libertatea de expresie în general este nițel mai complicată. Nimeni nu poate să afirme, cu mâna pe inimă, că ar funcționa interdicții formale, că există vreun domeniu în care nu se poate spune lucrurilor pe nume, fără teama de a suporta represalii. Cea mai deplină libertate a cunoscut-o presa română imediat după Revoluție, când gazetarii au descoperit gustul exprimării libere și necenzurate. Au făcut-o cu mare satisfacție, mai ales pe banii statului – atâta timp cât ziarele care apăreau continuau să fie, cel puțin formal, în patrimoniul colectiv rămas moștenire de la sistemul comunist. Odată cu apariția primilor investitori – nu neapărat oameni de presă – a început să apară, cu adevărat, problema libertății de exprimare. Privatizarea rapidă și totală a sectorului a introdus reguli noi, principii noi și drepturi noi. Gazetarilor le-a trebuit ceva timp să înțeleagă dificultatea de a fi independenți pe banii altora, după cum proprietarilor le-a luat și lor ceva timp înțelegerea mecanismului prin care conștiința profesională se poate pune de acord cu interesele patronale.
Toată disputa de la Realitatea – care a purtat amprenta unui dialog al surzilor, unde fiecare a venit cu propriul său discurs, indiferent de spusele și părerile celorlalți – poate fi caracterizată ca o încercare de manipulare masivă a publicului în sensul convingerii acestuia că între ideile exprimate de jurnaliștii mai jurnaliști decât alții, și banii încasați de la patronii de presă n-ar fi nici o legătură. Oricât de puțin ne-ar place acest lucru, presa rămâne poligonul de încercare a tuturor formelor de manipulare posibile, terenul unde subiectivismul domnește și interesele fac regula. Unica libertatea pe care și-o poate permite jurnalistul anului 2007 este aceea de a-și exprima diferența de opinie prin părăsirea publicației și prin găsirea unei alta care să corespundă tiparului său.
Restul sunt gogoși de adormit naivii care s-au aplecat asupra temei în speranța deșartă că vor afla de la mogâldeții prezenți adevărurile pe care le dețin doar mogulii absenți.