Unul câte unul corifeii celor cinci decenii de comunism se trec - unii în eternitate, alții în uitare. Printre ei și Corneliu Mănescu. A fost, pentru România, una dintre puținele "guri de oxigen" ale perioadei în care de dincolo de cortina de fier nu răzbătea nimic bun. Și aceasta, datorită personalității sale atipice. Mănescu nu avea nimic de "tovarăș". Era un boier - ca și Maurer - rătăcit printre proletari și adoptat din rațiuni de imagine. Proletarii, cât erau ei de proletari, știau că au nevoie de așa ceva pentru a putea convinge. Iar Mănescu răspundea unei astfel de cerințe care l-a și propulsat - pe vremea lui Dej - pânâ în fruntea diplomației românești. Am dorit să subliniez "pe vremea lui Dej" pentru că pe vremea lui Ceaușescu un astfel de lucru n-ar fi fost posibil. Dej avea un anume respect pentru valorile burgheze, pe care Ceaușescu nu-l mai împărtășea. Ceaușescu l-a moștenit și și-a dat seama că - pentru o perioadă, cel puțin - i-ar fi de folos. Și i-a fost. Ca președinte al Sesiunii ONU, în 1967, Mănescu s-a înfățișat lumii ca un autentic diplomat, vorbitor fluent al unei limbi de circulație internațională, cu un "look" american și doar cu necesarele servituți ideologice. Dealtfel, la ora respectivă, înaltului for internațional îi dădea bine să introducă ăn circuit și comuniști cu față umană. Marele succes - intern și extern - i-a fost însă fatal lui Mănescu. Pentru că Ceaușescu cel unic nu suporta nici un fel de concurență în cursa solitară pe care și-o pregătea. Drept urmare l-a trimis în felurite exiluri aurite - între care și la Paris - pentru că, în cele din urmă, după "Scrisoarea celor 7" să-l exileze, la propriu, prin Dămăroaia, unde "boierul" și-a îngrămădit într-o magazie trofeele și amintirile de-o viață. Aproape fără voia lui, Mănescu a fost purtat pe valul Revoluției în noul Parlament unde, ca senator, n-a strălucit. Și n-a făcut nici valuri. Cu o decență și un bun simț propriu doar oamenilor de valoare, s-a retras din scenă. Oricum, ceea ce avusese de spus, fusese deja spus. Ultimul său "exil", cel din umbra agitației politice, a luat acum sfârșit. La răscrucea dintre regrete și uitare, Corneliu Mănescu poate să pașească demn, pe calea regretelor ...