Cele două zguduituri de ieri au fost un avertisment primit din partea Destinului. Un avertisment prin care ni se reaminteşte cât suntem de vulnerabili în faţa celei mai neînsemnate tresăriri ale Mamei Naturi.

Pentru noi, cei vremelnici sau mai constant trăitori în perimetrul oraşului numit Bucureşti, aceste avertismente au un înţeles aparte. Ele ne spun că nu suntem suficient de preocupaţi de ceea ce, într-o zi, poate fi o problemă de viaţă şi de moarte. Că trăind pe această falie vrânceană, oricând putem fi puşi în faţa unui examen !a care orice întrebare fără răspuns se măsoară în pagube materiale şi în pierderi de vieţi omeneşti. Că trecuţi fiind, prin generaţiile încă trăitoare, prin cel puţin două catastrofe de mari proporţii - cele din ’40 şi din '77 -nu am învăţat practic nimic. Nu am învăţat cum să limităm pierderile, cum să ne educăm concetăţenii pentru a nu amplifica, din ignoranţă sau din panică, dezastrul, dar mai ales cum să nu ne lăsăm în nădejdea păguboasă că nu ni se va mai întâmpla nouă. Bucureştiul este, încă, un oraş grav rănit, peste ale cărui cicatrici s-a dat cu var, în loc să fie tratate corespunzător. Mii de oameni trăiesc în imobile care la primul seism mai acătării se pot transforma în propriile lor morminte, pentru că rândurile succesive de guvernanţi n-au găsit nici banii şi nici nu au avut interesul de a consolida ceea ce este evident că nu va putea rezista aşa cum e.

Lecţiile istoriei ne arată că seismele nu pot fi prevenite. Experienţa altora ne arată însă că efectele pot fi limitate. Nu este obligatoriu ca orice cutremur de pământ să se transforme într-o catastrofă. Să încercăm, deci, să fim cât mai pregătiţi pentru un astfel de examen, care implică responsabilitate şi realism. Sunt suficiente pagubele pe care le produc, cotidian, seismele numite hoţie, incompetenţă, amatorism politic generate de falia numită Tranziţie ...