Traian Băsescu încearcă, pe toate canalele, să acrediteze ideea că suspendarea sa a fost, de fapt, ilegală şi a reprezentat o tentativă de lovitură de stat. O spune cu un aplomb care, probabil, pe unii reuşeşte să-i convingă. Mai ales pe aceia care nu realizează un lucru elementar: că în actualele condiţii, de context, şi de relaţionare internaţională, un astfel de eveniment nu ar fi posibil. România este de aproape două decenii o ţară cu un regim democratic, guvernată de o constituţie (imperfectă, e drept) şi de un parlament reprezentativ, ales în mod liber. Evocând această chestiune, preşedintele exprimă, de fapt, o propensiune totalitară cu adânci rădăcini în mentalitatea din care a plecat: ales în mod democratic, un preşedinte poate să-şi impună voinţa, el ştiind ce e mai bine pentru popor, chiar dacă trebuie să treacă peste anumite “formalităţi” democratice. Exact acelaşi lucru credea şi Ceauşescu: şi el a fost ales – într-un mod mai mult sau mai puţin democratic -  dar odată ajuns la vârf a considerat că ceea ce e bine pentru el e bine şi pentru ţară şi a acţionat în consecinţă.
Nu doresc să fac un paralelism între cele două figuri istorice. Vreau să spun doar că toată teoria pe care a expus-o zilele trecute referitor la modul cum are de gând să contracareze o eventuală nouă “lovitură de stat” are un substrat nedemocratic. Practic, intenţionează să prevină o lovitură de stat (constituţională!) printr-o altă lovitură de stat (şi ea constituţională). Mai precis prin blocarea mecanismului de funcţionare a societăţii în cazul în care voinţa sa nu este respectată.
Probabil că dacă cei care au redactat Constituţia n-ar fi făcut-o cu gândul la persoane, ci la principii, nu s-ar fi ajuns într-o astfel de situaţie. Întreaga criză politică cu care se confruntă România încă de la primele defecţiuni ale Alianţei D.A. este determinată de aproximaţiile sau neclarităţile din legea fundamentală, în care atribuţiile puterilor sunt precizate la fel de schematic ca şi modul de reglementare al conflictelor de competenţă. Constituţia a fost elaborată în ideea că atât preşedintele cât şi Parlamentul joacă pe aceeaşi parte cu aceleaşi reguli, şi asta chiar s-a întâmplat până în 2005. De atunci încoace, regulili “jocului” s-au schimbat, iar la această oră s-a ajuns în situaţia unei adversităţi totale, în cadrul căreia fiecare din părţi nu face altceva decât să caute (sau să inventeze) mijloacele de interpretare legală prin care să o anihileze pe cealaltă. Asistăm în ultimele zile, la episoadele acestei competiţii prin care fiecare parte îşi dezvălui câte un element de strategie. O strategie care, în nici un caz nu vizează mai binele naţiunii, ci mai binele grupării care crede că ea este cea care îl reprezintă: o suită de lovituri şi contralovituri de partid sau de grupări de interese.