Emil Boc a fost victima unei străfulgerări, în cursul căreia s-a văzut, cu ochii minții, alături de Zapatero, Sarkozy și Merkel, pe un eșafod înconjurat de flăcările crizei, privind dârz spre cer, convins că sacrificiul său va salva poporul român.
Dacă este ideea domniei sale, înseamnă că începe să aibe derapaje de la rațiune și bun simț. Dacă este a colaboratorilor săi, ar trebui să-i dea afară, pentru că îl fac de baftă.
Emil Boc nu este un lider de sacrificiu. Uneori mă întreb și dacă este un lider, și dacă nu cumva a fost încărcat cu această calitate fără voia lui și în pofida calităților reale pe care le are. Vocația lui Emil Boc este de executant, nu de promotor. De a pune în aplicare orice bazaconie cu condiția ca sarcina să-i fie încredințată de eșalonul superior. Nu-și pune niciodată problema dacă e corectă sau oportună, pentru că orice vine de sus nu poate să nu fie corect sau oportun. Că este de sacrificiu, e un lucru evident! Nici un politician nu va putea repeta o astfel de experiență fără ca aceasta să-l devoreze lăsând amintirii doar imaginea unui personaj fără vocație, fără fler și fără performanțe ...
Alăturându-se voluntar galeriei Zapatero-Sarkozy-Merkel, Boc ignoră un lucru elementar: ceilalți au fost aleși de popoarele lor. Pe el l-a ales un singur român – e drept, ales și acesta de poporul nerecunoscător, care astăzi îl huiduie în loc să-i mulțumească. Boc și-a poziția calităților care au făcut din el un model de devotament orb. Nimic din activitatea sa anticriză nu-l califică pentru o astfel de funcție. Nici ca primar al Clujului și nici ca președinte al PD, Boc nu s-a bazat pe forțele proprii, ci pe mașinăria de partid și pe ordinele liderului maxim. Iar acum, în al treilea an de guvernare, nu poate înscrie în dreptul numelui său nici o realizare: aproape un an a ignorat instalarea temeinică a crizei, bătând câmpii cu modificarea Constituției și cu legea lustrației! A crezut că salvează economia cu impozitul forfetar – care a degradat-o până la ultima limită – sau cu celebrele programe „Prima casă” și „Rabla”, care au fost două picături de apă răcoroasă pe asfaltul încins. A amânat deciziile logice de restructurare a aparatului administrativ până când n-a mai putut să evite tăierea salariilor. S-a luptat cu cele câteva „pensii nesimțite” până când a pierdut războiul cu Curtea Constituțională. A reușit să facă inevitabile cele mai nerecomandate măsuri în cazul unei crize economice: să mărească taxele și impozitele, cu consecințele agravante de rigoare.
Poate fi numit, sau recunoscut, Emil Boc ca un lider de sacrificiu? În nici un caz. Putem admite, cel mult, faptul că România este o țară de sacrificiu, pusă la cheremul incompetenței sale și a guvernului de șmecheri și de ciorditori pe care i-a alcătuit șeful său suprem. |