Statisticile elaborate de către Ministerul Sănătăţii atestă faptul că în România trăiesc peste 400.000 de persoane cu handicap. Asta înseamnă că unul din 600 de români are o problemă care îl împiedică să ducă o viaţă normală în mijlocul societăţii, societate care, la rândul său, are datoria de a-l ajuta, prin diferite mijloace, să depăşească această stare. În acest scop, statul cheltuieşte lunar 177 de miliarde, bani care merg fie sub formă de ajutoare băneşti pentru cei în cauză, fie sub formă de salarii pentru însoţitorii lor. Ceea ce, la cursul zilei, înseamnă vreo 6 milioane de dolari. Este bine, este normal, este omenesc ca societatea să manifeste o astfel de grijă. Chiar dacă starea economică nu oferă atât cât ar fi cu adevărat nevoie, pentru că din sărăcia generală nu se poate constitui o condiţie suficientă pentru cei aflaţi în suferinţă perpetuă - căci asta înseamnă handicapul: o suferinţă fără leac. Că banii nu ajung, o ştim prea bine. Necazul este că din cei care sunt şi aşa puţini, cam 13% se cheltuiesc aiurea. Sau, mai exact, fraudulos. Căci din o sută de handicapaţi, 13 - apreciază Paul Ciobănel, secretar de stat la S.S.H. - sunt falşi. Adică nu sunt handicapaţi. Profită cu neruşinare de avantajele acestei stări, în urma unor aranjamente necurate ale comisiilor. Ei sunt în acte orbi, dar îi prinde poliţia la braconaj! Sunt şchiopi, dar zburdă la jogging. Sunt surzi, dar ascultă toată ziua muzică, stând cu burta la soare. Nu este doar ilegal, incorect, este mai ales imoral.  Evident, soluţia constă în anularea acestor certificate atunci când sunt prinşi cu musca pe căciulă. Dar nu doar atât. Pentru că buba stăîn legislaţie, care nu prevede sancţiuni pentru încadrări eronate sau frauduloase, dând medicilor necinstiţi mână liberă în a-şi aranja "pacienţii" aşa cum doresc aceştia. Datorită acestei scăpări, circa 700.000 de dolari sunt aruncaţi lunar pe apa sâmbetei, luaţi de la gura celor care au cu adevărat nevoie de ei.  Handicapul este, de data aceasta, al legii şi al legiuitorilor.