Trecerea, bruscă, a Partidului Conservator, dintr-o alianță de stânga, într-una de dreapta, nu a stârnit nici un fel de emoție. Cel mai puțin emoționat a fost chiar PSD-ul, care a dat senzația că a scăpat de o tovărășie care nu i-a adus prea multe foloase, în timp ce beneficiarul mișcării, PNL-ul, n-a însoțit crearea noului pol de centru–dreapta, de tradiționalele declarații optimiste referitoare la viitorul luminos al construcției. Pentru că, cei trei reprezentanți ai Opoziției se vor întâlni, oricum, într-o alianță parafată juridic, după cum ne încredințează Victor Ponta.
Saltul conservatorilor din stânga în dreapta, nu are nimic spectaculos, deși suntem tentați să definim cele două ideologii ca polii opuși ai politicii, în general Dacă este vorba de viteza plonjonului – avem un precedent care deține și recordul: Partidul Democrat s-a transferat din Internaționala Socialistă în Partidul Popular European, practic într-o zi, cât i-a trebuit să facă anunțul respectiv. Și n-a fost nici o problemă ca foștii feseniști de stânga să devină popularii de dreapta sadea. Chiar partidul Conservator, fost Umanist, al profesorului Voiculescu, a mai făcut de câteva ori drumul ăsta, jucând când pe partea PSD-ului, când pe cea a Alianței , reușind chiar să dea naștere, la un moment dat, unei identități social - liberale, de negăsit în analele ideologiei.
Ce dovedește această mișcare? Că nici pentru politicieni, nici pentru populație, etichetele ideologice nu mai înseamnă nimic. A fi de dreapta sau de stânga nu mai reprezintă o opțiune, ci o plasare voluntară și convenabilă într-o schemă ce nu prea mai are căsuțe libere. Indiferent de etichetă, partidele noastre au urmat un traseu aproape identic - în opoziție au fost de dreapta, pentru ca odată ajunși la guvernare, să devină de stânga.Și viceversa. Altfel cum s-ar califica prestația Convenției Democratice – între 1997 și 2000, decât ca una socială, iar cea a PSD-ului din 2000 până în 2004, ceva mai liberală? Ca să nu mai vorbim de ultimii doi ani ai actualei guvernări în care o politică de dreapta, care să stimuleze inițiativa privată și investițiile, este copleșită de greul reformelor sociale parțiale sau neterminate?
Dar nu aceasta e problema. Ci efectele, consecințele mișcării făcute de conservatori. Partidul lui Voiculescu este un veritabil performer: a făcut parte din Parlament – și din administrație – fără să fi concurat vreodată individual în competiția electorală. De fiecare dată a reușit să găsească portița unei alianțe care să o ajute să sară pragul, obținând bonusuri spectaculoase pentru presupusul sprijin mediatic pe care îl aducea partenerilor. Dacă de la Năstase au obținut un maxim istoric de locuri în Parlament, etapa Geoană a fost mult mai săracă: doar 4 parlamentari, față de cei peste 20 din precedenta tură. De vină însă a fost și uninominalul, dar și resursa proprie, limitată.
Va avea PC-ul mai mult succes în componența alianței cu liberalii? Vor fi aceștia dispuși să renunțe la mai multe locuri de parlamentari decât social-democrații? Sau „marea alianță” a Opoziției va anula – printr-o ( teoretică ) listă comună - avantajele parțiale ale conservatorilor? |