Poate niciodată în istoria trăită nu și-au pus românii atâtea speranțe în anul care urma, ca în ajunul 1ui 1990. Veniți din lunga noapte totalitară așteptam cu nerăbdare zorii adevăratei existențe, libere și nesupuse propensiunilor discreționare ale nu știu cărui dictator. În doar o săptămână de libertate, viața noastră traversase experiențe traumatizante; de la delirul provocat de fuga dictatorului, la coșmarul tirurilor buimace, de la sentimentul frăției, la spaima de necunoscutul terorismului, de la adularea noilor lideri, la execuția sumară a celor vechi. Totul păruse că se bulversează într-o clipă, seismul social făcând victime nevinovate și propulsând eroi de ocazie. Peste confuzia generală, domnea speranța că, odată depășit acest început, totul avea să reintre în parametrii normali. Că vidul de putere se va umple cu personalități competente, ținute până atunci sub obroc de către dictatură; că alegerile libere vor promova valori autentice și echipe de administratori cumpătați; că libertatea cuvântului va provoca o adevărată revoluție informațională și că nu vom mai fi manipulați de maeștrii dezinformării; că securitatea și securismul, cu tot cortegiul lor de tare dezumanizante, vor rămâne în urmă, ca un vis.urât; că nu vom mai suferi de foame, frig și frică, pentru că avem pe deplin capacitatea de a le înlătura și de a instaura, în locul lor, dictatura bunăstării; că Occidentul, care ne-a compătimit cât a putut, nu va pregeta pentru a ne ajuta să recuperăm terenul pierdut; că, în fine, România își va redobândi locul pe care-1 merită în amfiteatrul lumii civilizate, care ne datorează nu puțin.
Vise frumoase, înălțătoare, pe care le-am văzut ca aievea cu ochii minții, atunci când orologiul, marcând cumpăna dintre ani, producea automat transferul nostru într-o altă realitate, virtuală. Din păcate, cei zece ani care au trecut n-au făcut, parcă, decât să stingă, una câte una, ca pe niște lumânări din bradul de Crăciun, frumoasele noastre iluzii. Ne-am trezit bâjbâind, parcă mai mult ca înainte, în mocirla confuziilor și a compromisurilor, speranța căpătând tot mai mult alura de Fata Morgana. Este momentul să sperăm din nou. Căci fără speranță nu suntem nimic.