La ora când scriu aceste rânduri nu se ştie încă cu precizie în ce mod se va restructura guvernul şi ce anume va reprezenta el: guvern de tehnocraţi, monocolor sau bicolor, fără democraţi. Un lucru pare cert: cu toate declaraţiile lor de adeziune faţă de ideea Alianţei, cu toate regretele după beneficiile care rezultă din stăpânirea câtorva domenii-cheie, democraţii nu sunt chiar dispuşi să aştepte să primească un şut în fund de la Tăriceanu. Şi atunci, în ‚silenzio stampa’ îşi fac bagajele şi se pregătesc să părăsească demni, cu fruntea sus, somptuoasele birouri ministeriale.
Cele mai mari regrete le are deja Radu Berceanu. Ajuns într-un târziu la cârma unuia dintre cele mai mănoase ministere, care a făcut miliardari pe bune, nu de carton, după ce mai bine de un an i s-a fluturat pe la nas şansa de a deveni preşedinte al Senatului, el se vede acum în situaţia de a se întoarce cu coada între picioare în banca lui, lăsând proiecte şi contracte de multe milioane de euro pe mâna cine ştie cărui liberal nepriceput, care-şi va băga pe fir propria clientelă, înlăturând-o pe cea democrată. O pierdere importantă o reprezintă şi posibila ieşire a ministrului Blaga. Omul în mâinile căruia ar fi stat organizarea şi controlul alegerilor, ba chiar şi numărarea – electronică sau manuală – a voturilor! O deziluzie va fi şi reîntoarcerea lui Sorin Frunzăverde la el la Reşiţa sau Caransebeş, de pe unde e, şi lăsarea armatei pe mâna cine ştie cărui nepricopsit care să retragă trupele din Irak făcându-l de râs pe Băsescu în faţa lui Bush şi Blair. Monica Macovei ar fi doar o pierdere colaterală, domnia sa nereprezentând, direct, pe nimeni. Nici măcar societatea civilă din care a venit şi care a rejectat-o în repetate rânduri. Ea ar putea să aibă soarta cea mai tristă, dacă nu cumva Traian Băsescu nu se va gândi să o ia la Cotroceni şi să-şi dea foc la valiză în felul acesta.
Această variantă a retragerii democraţilor ilustrează noua fază în care intră bătălia dintre foştii parteneri: faza dură şi categorică. Tăriceanu a înţeles, greu şi târziu, că faţă de Băsescu are un atu formidabil: el este cel care deţine – temporar, e drept – puterea şi deciziile. El poate să facă aproape tot ce nu poate Băsescu. Şi de ce să nu facă? Eliminarea democraţilor de la guvernare se datorează în primul rând lui Băsescu şi servituţii acestora faţă de el. Fără obligaţia morală faţă de fostul şef de partid, Boc şi compania ar fi stat bine-mersi în guvern până la capăt, mulţumiţi să-şi facă interesele de partea lor. Trecerea în opoziţie le va crea o problemă gravă: aceea a susţinerii clientelei. Oamenii de afaceri cotizanţi se vor orienta rapid spre noii deţinători ai puterii şi cota partidului va scădea inevitabil, odată cu creşterea celei liberale, ai cărui reprezentanţi nu mai trebuie să împartă nici responsabilităţile şi nici beneficiile.
La această situaţia inedită, în care un guvern minoritar, desprins dintr-o coaliţie precară, beneficiază de susţinerea unei Opoziţii nepregătite să vină ea însăşi la guvernare, a contribuit, hotărâtor, preşedintele-jucător, cel care a reuşit să coalizeze împotriva sa şi împotriva partidului său aproape toate segmentele politicii.