Un copil mâncat de un porc; un altul, lovit cu toporul în cap, de un tată scăpat de la balamuc; un sugar învinețit în bătaie și cu picioarele rupte, de un tată pe care-1 deranja cu plânsul său...
Imaginile, terifiante, se succed pe ecranul televizorului, în toate cele vreo cinci sau șase buletine de știri ale feluritelor canale, apoi se reiau în jurnalele de noapte. Inima-ți îngheață în fața acestui șocant spectacol al cruzimii și al neomeniei. Ne privim într-o oglinda strâmbă și ceea ce vedem nu ne place. Dar de ce ne-ar plăcea?
Unul din sloganurile ultimilor zece ani se referă la „imaginea României" peste hotare. Nu o dată ne-am revoltat împotriva senzaționalismului mass- media internaționale, care reține, cu regularitate, aspecte-șoc desprinse din realitatea românească: aurolaci, copii bolnavi de SIDA, mineri în incursiuni pacificatoare, țigani români luând cu asalt granițele Vestului, bandiți români terorizând seifurile nemțești, imigranți clandestini în conteinerele vaselor transoceanice și așa mai departe.
Ne-am revoltat pentru că simțeam că nu aceste lucruri ne caracterizează, că altele sunt faptele sau valorile pe care suntem în stare să le realizăm și să le impunem. De la o vreme, însă, am impresia că noi înșine ajungem la concluzia implacabilă că, la noi, nimic nu mai merge și nimic bun nu se mai întâmplă. S-a instaurat, în mass-media, o viziune apocaliptică asupra traiului de fiecare zi, știrile alarmante și prevestirea catastrofelor devenind un fel de întrecere socialistă. Între acestea, cruzimile și ororile vieții cotidiene tind să devină numitorul comun a ceea ce ajunsesem să considerăm jignitor pentru noi și pentru imaginea noastră.