Nu ştiu alţii cum sunt, dar noi, românii, convieţuim de secole cu hoţia, care s-a adaptat permanent condiţiilor istorice.De regulă, ea a îmbrăcat forme şi s-a manifestat în formule bine determinate. Prin Evul Mediu, existau hoţi pe care caracterul de clasă al demersului lor - jefuirea celor bogaţi, concomitent cu împărţirea prăzii către cei fără resurse sau posibilităţi de completare - i-a făcut să fie botezaţi ca 'haiduci'. Deşi furt-sadea, această formă a beneficiat de o binecuvântare istorică, idealizantă, în regimul egalitarist, care pornea de la premisa că toţi oamenii trebuie să fie egali, în primul rând pentru că nu se mai putea - sau pentru a nu mai fi nevoie - să se fure unii pe alţii. Înlocuirea proprietarilor individuali de bunuri cu 'proprietarul unic' - statul - a făcut ca în ciuda educaţiei marxist-leniniste, acesta să devină şi el victima tentativelor şi a acţiunilor de furt.Spre a-l feri, pe cât e posibil, diriguitorii de pe atunci i-au conferit un caracter sacrosanct, proprietatea 'obştească', avutul obştesc, cum era demult, fiind ridicată deasupra tuturor celorlalte forme de proprietate. Cu alte cuvinte, să furi de la vecini sau de la un necunoscut, din agoniseala acestuia, mai mergea. Să furi însă de la stat, a devenit o veritabilă crimă a cărei pedepsire a mers, uneori, până la condamnări la moarte.Cu toate acestea fenomenul n-a dispărut, delapidările rămânând în topul furtişagurilor şi făcând, practic din orice mandatar cu oarecare responsabilităţi patrimoniale, un permanent candidat la puşcărie.După Revoluţie, o dată cu dizolvarea noţiunii de avut obştesc şi cu mai buna organizare a apărării avutului privat, furtul a înflorit şi s-a generalizat. Se fură, de 15 ani încoace, tot ce-ţi poate trece prin cap şi tot ceea ce nu poate fi, practic protejat. Se fură temeinic, organizat şi cu fantezie, fără ca mărimea sau complexitatea obiectului furtului să mai intimideze. Nişte hoţi, mai deunăzi, au furat cu atâta avânt fier vechi dintr-o fabrică dezafectată încât aceasta a căzut peste ei. Are şi furtul ăsta riscurile lui - nu vorbesc de cele legale - şi nu ştiu dacă cineva a făcut vreo socoteală a victimelor - înecate în cisterne de benzină, curentaţi de cablurile de înaltă tensiune, aruncaţi în aer de substanţele explozive folosite. Nimic nu pare, însă, apt să descurajeze acest avânt bazat pe dictonul ad-hoc ca ceea ce nu aparţine în mod direct cuiva, poate aparţine celui mai iute de mână, sau mai îndemânatic. Numai o minune face ca până acum aceste furturi să nu fi declanşat mari catastrofe, dar cred că dacă nu ne vom grăbi să înăsprim pedepsele şi să organizăm protecţia obiectivelor publice, ne vom trezi, într-o bună zi, fără ţară, trecută fraudulos, aproape peste noapte, în posesia haiducilor contemporani.