Nu ştiu de ce mă aştept ca în vreo câteva zile să-l văd, la televizor, pe premierul Boc, sfătuinde-ne „să mai punem o haină pe noi”. Istoria se repetă, deşi personajele par să fie altele. Ce se întâmplă în aceste zile aminteşte izbitor de iarna lui ’84-’85, cea care a dat, practic, semnalul căderii dictaturii, patru ani mai târziu. A fost o iarnă grea şi, chiar dacă pe atunci nu exista Gazpromul, exista ambiţia lui Ceauşescu de a plăti datoriile ţării prin orice mijloace, pentru a-şi păstra independenţa. Mijlocul cel mai des folosit a devenit acela al ignorării nevoilor elementare ale propriului său popor.

Gerul de atunci a făcut să crească consumul casnic şi cum acesta ameninţa să afecteze producţia industrială, dictatorul nu a stat pe gânduri şi a închis robinetul populaţiei, pentru ca industria energofagă să poată să producă în continuare pe stocuri. Nu conta că pe atunci consumul casnic nu reprezenta decât vreo 8 la sută din total şi că România importa o cantitate mult mai mică decât astăzi, existând pe atunci resurse mai consistente în subsolul ce nu fusese încă concesionat. Important era să meargă industria. Întreruperile de curent electric şi reducerea presiunii în conductele de gaze au fost atunci coşmarul unei întregi populaţii. Gerul a făcut să pleznească caloriferele din şcoli şi spitale, iar în casele oamenilor orice tentativă de a suplini aceste lipsuri a devenit imposibilă. În faţa tensiunii create de această stare, Ceauşescu a avut o singură reacţie, sfătuindu-i pe români „să mai pună o haină pe ei”, cum făcea el însuşi în palatul din Primăverii, unde redusese temperatura la „doar” 20 de grade, ca să dea un exemplu.

Nu sunt, din păcate, statistici care să ne spună câţi oameni au murit atunci de frig, câţi s-au îmbolnăvit şi cât de mari au fost pierderile din economie datorate acestor restricţii absurde. Cert este că unicul gest care ar fi salvat situaţia – deşi se cunosc restricţiile care existau pe atunci în extinderea reţelelor de aprovizionare cu gaze şi de instalare a acestora la noi abonaţi – nu a fost făcut: închiderea temporară a câtorva mari consumatori industriali, pentru a putea creşte presiunea în reţeaua casnică. Experimentul i-a plăcut atât de mult lui Ceauşescu, încât l-a repetat în fiecare dintre iernile care i-au rămas. Din fericire pentru noi, nu prea multe...

Guvernul Boc se află în faţa primei crize majore pe acre o are de rezolvat. Are, din fericire, instrumentele de intervenţie pe termen scurt. Industria actuală este o umbră a celei de acum 25 de ani, iar sistarea producţiei poate fi chiar o gură de oxigen pentru unele capacităţi afectate deja de criza economică. Pentru guvernul Boc, îndrăznesc să cred că este o veritabilă gură de oxigen: aflat în faţa unor crize majore – precum cea a învăţământului şi a recţiei în serie a celorlalte zone bugetare – Executivul condus de mâna dreaptă a preşedintelui are o excelentă scuză de a nu face ce s-a angajat sau faţă de ce a susţinut când nu avea putere de decizie. Principala sa grijă va fi acum să lupte cu consecinţele tăierii gazelor de către ruşi. Miniştrii responsabili vor fi prezenţi de 5 ori pe zi la TV să ne zică ce mari eforturi fac ei şi cum au grijă de popor, lăsând la o parte toate celelalte chestiuni, devenite neimportante. Gazul este haina pe care Boc o pune peste angajamentele electorale nerespectate.