Îmi relatează o persoană demnă de toată încrederea: cu vreo două săptămâni înainte de a fi arestat președintele Credit Bank, Marcel Ivan, a primit o vizită în cursul căreia a fost avertizat asupra consecințelor activității sale. într-un moment de sinceritate, în loc de orice altă explicație, acesta a întrebat scurt: "Cât pot să iau?" După câteva clipe de perplexitate, interlocutorul i-a răspuns: "Vreo șapte ani...". "Nu-i problemă!" a fost replica incredibil de calmă a celui care avea, într-adevăr să fie arestat în ajun de Sfântul Ion. De altfel, modul în care s-a comportat în cursul anchetei a arătat, dincolo de câteva mici amănunte, o deplină "împăcare" cu soarta a președintelui de bancă cu mâinile atât de bine vârâte în buzunarele depunătorilor.
Acest episod mă face să cred că în tulburea noastră tranziție a intervenit un element de strategie infracțională fundamental: se fură deliberat, fără a se înlătura ipoteza sancțiunilor penale. Se pun banii frumos deoparte și, după vreo trei ani, se iese de la zdup și se trăiește din agoniseala precarcerală. Este, dacă vreți, și cazul lui Stoica, sau Popilean, și al lui Rosengren, și acela recent al unui anume Tilli. Totul, se pare, este să furi mult, adică atât cât să nu poți plăti vreodată pentru că, dincolo de "cataractele" cercetării penale, intervine blânda și înțelegătoarea noastră justiție, unde, până la urmă, totul se aranjează. Este, cred, un sindrom pe care l-am ignorat și ale cărui consecințe pot fi dintre cele mai grave. |