Cu cât ar fi fost mai omogenă o mai „naturală” alianță de „dreapta” PD-L – PNL, față de o alianță PD-L-PSD? Și într-un caz și în altul, partidul prezidențial are o serie de afinități care pot justifica oricare dintre opțiuni.Inclusiv una minoritară PD-L-UDMR. Cum a reușit Partidul Democrat să devină un soi de joly-joker politic și să-i încurce pe puriștii stâgii, și pe ai dreptei?
Chestiunea pleacă de la origini și ereditate. Partidul Democrat s-a născut din divorțul dintre conservatorii și reformiștii FSN-ului, partidul acela de „largă concentrare” care s-a ivit din ruinele fostului partid unic într-un ireversibil elan democratic, la Revoluție. Câștigător al „loteriei” CFSN și al primelor alegeri libere din „Duminica Orbului”, aceasta a avut parte de o necesară decantare ce a dus în final la sciziunea dintre „partida Iliescu” și „partida Roman”, sciziune accelerată de evenimentele tulburi din septembrie 1991. Formațiune de stânga, FSN-ul a lăsat ca moștenire celor două aripi desprinse din el o ideologie asemănătoare și același simbol internațiomalist – trandafirul! Pentru a se diferenția, FSN-PD și FDSN – PDSR și-au personalizat simbolistica, unii rămănând cu un singur trandafir, iar ceilalți cu trei. Ecartul dintre formațiuni a apărut mai pregnant când FSN-PD, afiliat între zimp, printr-o reacție mai rapidă, la Internaționala Socialistă, s-a aliat la Guvermnare cu un bloc de dreapta – CDR. A fost, dacă vreți, prima mezalianță politică din exercițiul democratic românesc. Mutându-se ușor spre centru, democrații lui Roman au făcut loc - fără plăcere – în Internaționala Socialistă și oamenilor lui Iliescu, suspectați până atunci de o prea evidentă extracție comunistă. Făcând parte din aceeași familie politică, cele două partide n-au reușit să coopereze, aroganța unora combinându-se toxic cu resentimentele celorlalți. PD-ul a rămas un adversar obstinat al PSD-ului, până acolo încât, sub conducerea lui Băsescu, a optat pentru un spectaculos „dreapta-mprejur”, ieșind din I.S. și intrând, fără listă de așteptare, în Partidul Popular European. A fost, de fapt, justificarea ideologică a alianței electorale cu liberalii, împreună cu care a guvernat efectiv, doi ani.
Ce se întâmplă acum poartă însemnele acestei logici bizare, care poate să justifice orice: nu o refacere a FSN-ului – cum strigă, ca din gură de șarpe, frustrații liberali. Ci un mariaj din interes între două familii pe care nu le-au separat decât prejudecățile, nu arborele genealogic.
Sub înțeleapta conducere a lui Stolojan, și el în logica faptelor – a fost ministru fesenist și chiar prim-ministru, propus de același partid – ne îndreptăm spre o guvernare nici de dreapta, nici de stânga. O guvernare a celor patru trandafiri!