În economia de piață totul costă, totul are o valoare bănească, în funcție de cerere și ofertă. Așa s-a ajuns ca funcția de președinte al țării să fie evaluată. A făcut-o Autoritatea Electorală Centrală care, pe baza unor studii aprofundate, a ajuns la concluzia că listele de semnături în favoarea unei candidaturi ar trebui însoțite și de o taxă de participare la scrutin, în valoare de 300.000 de euro.
Există, deja, opinii pro și contra. Pro sunt, în general, cei care se bazează în demersul lor pe forța – organizatorică și materială – a partidelor mari, puternice. Pentru acestea nu constituie o problemă nici semnăturile și nici banii – cu atât mai mult pentru numărul lor - chiar dacă de ochii lumii se va protesta cu o jumătate de gură, în numele democrației și a dreptului fundamental de a alege și a fi ales.
Contra sunt ceilalți. De regulă, veleitarii, care de-a lungul anilor au găsit în candidatura prezidențială o portiță spre notorietate și spre alte avantaje pe care le oferă o campanie electorală. Aceștia nu-și propun nici un moment să câștige fotoliul de la Cotroceni, doresc să apară doar în programele gratuite de la televiziunea publică.
Evoluția conceptului de „candidat le președinție” a fost una tipică pentru intervalul confuz pe care l-am traversat. În 1990, la primele alegeri pentru Cotroceni, doar trei candidați au reușit să strângă numărul de semnături necesare, cel de-al treilea – Ion Rațiu - reușind performanța doar cu câteva ore înainte de încheierea înscrierilor. În 1992 numărul candidaților admiși s-a dublat, fiind prezent, pentru prima dată, și un independnt – Mircea Druc. Patru ani mai târziu numărul candidaților a ajuns la 16, între care doi independenți (popa Nuțu Anghelina și generalul Nicolae Militaru) și un candidat al... automobiliștilor! În 2000, doar 12 candidați, cu doi independenți – Grațiela Bârlă și Eduard Manole. Tot 12 candidați s-au înregistrat în 2004, cu un singur independent – Gheorghe Dinu.
Luate la bani mărunți, listele alegerilor prezidențiale relevă doar vreo câteva candidaturi serioase, restul fiind umplutura democratică. Oferta stufoasă este, de regulă, derutantă și costisitoare pentru un stat care cheltuie cu aceste exerciții democratice mai mult decât este nevoie și-și poate permite. Este motivul pentru care consider justificată inițiativa Autorității și sper că ea va trece de piedicile ce i se vor pune de cercurile interesate în perpetuarea confuziei generale. Niște alegeri cu doar 3-4 candidați, validați de forțele politice din spatele lor, ar face competiția mai atractivă pentru un electorat tot mai puțin interesat, și mai precisă în evidențierea rezultatelor. Desigur că banii contează mai puțin în acest context, deși este cât se poate de justificat ca cei care doresc să joace la acestă loterie de dragul jocului, să bage mâna în buzunarul propriu, sau al susținătorilor.