Sentința dată de Curtea Supremă de Justiție în cazul FNI ar trebui să pună capăt unora dintre cele mai acute crize care au traversat Reforma românească. O criză caracterizată prin violență, intoleranță, confuzie morală și scăzută înțelegere a mecanismelor economice. Chestiunea implică două aspecte, în opinia mea. Primul ține de incapacitatea românilor, împinși de spaima legată de devalorizarea galopantă a economiilor lor, de a sesiza inconsistența flagrantă a unora dintre formulele pe care li le propune, cu mare tam-tam, piață. Dobânzile și creșterile exorbitante propuse de FNI, în loc să-i pună pe gânduri și să-i facă mai circumspecți, i-au făcut să dea năvală și să ia cu asalt ghișeele, în speranța dublării sau chiar triplării rapide a sumelor investite. Micul investitor român - din aceasta categorie făcând parte marea majoritate a perdanților - deși a trecut prin experiențele frustrante ale CARITAS-ului, ale SAFI sau ale băncilor hrăpărețe cu dobânzi mult peste media pieței, n-a învățat din toate acestea mai nimic. Dar mai ales n-a învățat că orice investiție reprezintă un risc și că nimic și nimeni nu poate garanta succesul operațiunii. De aici și solicitările ultimative de despăgubire și refuzul de a se face recurs la logică și bun simț. Al doilea aspect: nu știu cât de hotărâtoare, în escalada solicitărilor a fost asocierea siglei CEC. Nici nu mai are importanță. Nu are importanță nici că Petrovici a luat de capul lui această hotărâre. E treaba CEC-ului. Dar faptul că s-a produs o astfel de situație, ca ea a constituit o circumstanță agravantă în evoluția fenomenului conduce la concluzia logiă a hotărârii judecatorești. CEC-ul trebuie să plătească! Nici nu mai contează că, până la urmă, o va face tot din buzunarul contribuabilului. Important este că în felul acesta justiția dă o lecție din care reiese că nici statul nu este, nu trebuie să fie mai presus de legea pe care prea mulți o calcă în picioare. Sentința are, deocamdată, o valoare morală. Când și dacă va avea și una materială - rămâne de văzut! |