Atunci când în politică criza se neagă cu tărie, acel lucru are șanse mari să se întâmple. Cu cât mai categorică e negația, cu atât mai mare este probabilitatea efectelor contrare.
Încă de la începutul acestui an, premierul, ministrul de Finanțe și alți băgători de seamă din Executiv n-au pierdut nici un prilej – mai ales dacă era televizat – să se bată cu pumnii în piept și să clameze: nu vom mări TVA! Nu vom modifica cota unică! Pe măsură ce trece timpul și se vedeau cu ochiul liber efectele competenței și cumpătării, afirmațiile au devenit mai nuanțate: nu vom mări TVA anul acesta! Iată însă că a venit delegația de la FMI și discuțiile tensionate din spatele ușilor închise au răzbătut în exterior: TVA-ul se va mări cu siguranță. Și cota unică. Discuțiile propun doar procentul cu care acestea vor crește.
Or fi băieții ăștia de la FMI nesuferiți, dar nu cred că avem ce să le reproșăm. Ne-au spus clar de la bun început: dacă vreți bani de la noi trebuie să îndepliniți niște condiții prin care vrem să fim siguri că-i vom primi înapoi. Cel mai simplu lucru este să reduceți cheltuielile. Cele bugetare. Nu mai puteți cheltui mai mult decât produceți, pentru că acesta este faliment curat. O știe oricine, din economia casnică. După aproape un an și vreo zece miliarde de euro topiți fără să lase urme, băieții de la FMI au venit cu alternativa: vedem că nu puteți reduce cheltuielile. Aveți, probabil, motivele voastre. Atunci nu vă rămâne decât să introduceți noi taxe sau să le majorați pe cele existente pentru a acoperi deficitul.
Lucrurile par deja clare. Creșterea procentului de TVA și a cotei unice vor declanșa un val de scumpiri ale căror efecte le vor suporta nemijlocit categoria cea mai relevantă a populației. În locul unei eventuale relansări economice vom avea o nouă prăbușire, șansa ca în acest an să avem măcar o „creștere zero” reducându-se considerabil. Taxele crescute vor fi plătite de mai puțini agenți economici, pentru că cei deja vulnerabilizați de întârzierea plăților pe care le are de făcut statul către ei se vor îndrepta inevitabil spre faliment. Iar statului nu-i vor mai rămâne decât banii cu care să-și întrețină aparatul birocratic la care nu poate renunța cu nici un preț, pentru că acesta este compus, în principal, din clientela sa politică pe care abia a instalat-o în funcții, pentru a putea recupera „investițiile” din campania electorală. Cât despre salarii și pensii – nu ne rămâne decât nădejdea unui nou împrumut, de pe unde s-o mai putea, pentru a face să funcționeze în continuare suveica datoriilor.
În răstimp, guvernul domnului Emil Boc se ocupă de lucruri importante și urgente: legea lustrației, reabilitarea ANI, modificarea Constituției …