Campania pe care și-au făcut-o cei trei - ba nu, patru - candidați la președinția PNL a arătat cu mai multă precizie decât oricare analist care sunt deficiențele care au făcut că după un start impetuos, în '90, liberalii să rămână, la aproape 11 ani, o mână de oameni care nu recoltează mai mult de 8-9 la sută din sufragiile electoratului. După puseul din '90 care făcuse din partidul lui Radu Câmpeanu cel mai important reprezentant al opoziției, a urmat "consensul" din timpul guvernării Stolojan care l-a aruncat, în '92, în afara parlamentului. Patru ani de tribulații, de dezbinări și de reuniri de aripi și aripioare, l-au readus în parlament, dar pe "ușa din dos" a Convenției pe care o părăsiseră în '92, ca "aghiotant" tolerat al unui PNȚCD aflat pe vârful valului. Aici abia, la căldura fotoliilor parlamentare, s-a reușit reunificarea finală a unui partid în care s-au strâns prea mulți lideri veleitari. Dacă în '92 părăsirea Convenției s-a dovedit o eroare, care a lăsat partidul izbeliștei extra-parlamentare, același gest, făcut în 2000 l-a salvat. Eroziunea guvernării și incredibilele bâlbâieli și erori ale tovarășilor lor țărăniști, i-ar fi readus probabil, pe liberali, de unde plecaseră. A fost meritul lui Valeriu Stoica de a fi dat dovadă de pragmatism și de intuiție politică, construind un scenariu electoral de succes. De succes parțial, bineînțeles, dar totuși de succes. Ar fi fost, de aceea, poate nedrept ca tenacele ex-ministru al Justiției să piardă, acum, la alegeri, tot ceea ce câștigase în tranșeele campaniei. Spre norocul lui i-au stat în față doi contracandidați de alt calibru, și votul final mi se pare cât se poate de sugestiv. PNL intră într-o altă epocă ce s-ar putea numi, odată "Epoca Stoica" făraă neglija meritele lui M. Ionescu Quintus, care cu discreție și tact a reușit nu doar reunificarea partidului, dar și "convocarea" sa în fața eternelor tentații scizioniste, trebuie să remarc faptul că de-abia de acum înainte liberalii ar avea ce aștepta de la scena politică. O scenă pe care joacă.deja un rol mai mare decât al procentului electoral, crizele și limitele celorlalte formațiuni permițându-le să aspire la calitatea de lideri ai unei opoziții mai realiste și mai ferite de isteria și formalismul care le-au caracterizat pe cele perindate până în prezent.