După aproape două săptămâni de vacanţă (pentru unii, aceasta ţine din Octombrie, de la demiterea Guvernului Boc) românii domnului Băsescu revin la lucru. Fără prea mult chef şi cu puţine speranţe că vor trăi mai bine. De regulă, traiul mai bun se bazează pe mai multă muncă, sau pe muncă mai eficientă, dar noi ne-am obişnuit să vedem (ni s-a servit această reţetă) că îmbunătăţirea traiului poate să vină odată cu trecerea timpului, aproape de la sine.

Ori semnele lui 2010 nu conduc deloc spre o asemenea concluzie. Nici n-a început bine anul că scumpirile prezise pentru ceva mai încolo s-au şi instalat. Şi ţigările şi mâncarea afişează deja alte preţuri. Dacă de fumat ne-am mai putea lăsa, de mâncat o vom face cu riscurile întâmpinate de măgarul lui Buridan (cel care a decedat când a învăţat să nu mai consume nimic!). Utilităţile îşi vor arăta şi ele noua faţă odată cu primele facturi. Şomajul e deja în floare şi ameninţă cu convertirea a un milion de români la acest statut. Pare că un mecanism implacabil funcţionează independent de voinţa noastră şi în ciuda eforturilor noastre de a ne sustrage urmărilor neplăcute.

Desigur, criza mondială rămâne prima explicaţie. Una pe care liderii noştri au împins-o dincolo de principiile bunului simţ - prin invocarea ideii că n-avem cum să luptăm împotriva ei şi că trebuie să aşteptăm ca efectele să treacă. A doua explicaţie este, însă, la îndemâna noastră: timp de un an de zile am avut cea mai slabă şi mai incompetentă guvernare din toate câte au fost în 20 de ani. Într-un eventual clasament al contraperformanţei, domnul Boc ar ocupa autoritar primul loc. O guvernare care s-a zbătut în ghiarele propriilor sale contradicţii, încercând şi nereuşind să angreneze două tendinţe politice contrare şi un singur obiectiv comun: extragerea cât mai multor beneficii pentru tabăra proprie din actul de guvernare. A fost o veritabilă concurenţă a sifonării de fonduri publice în puşculiţele de partid, pentru bătălia finală pentru Preşedinţie. Când s-a rupt căruţa coaliţiei, totul s-a blocat iremediabil, iar aparatul supraponderal al angajaţilor statului a consumat doar, fără a mai produce nimic. Într-o economie al cărei sector privat a încercat cu disperare aproape să se plieze pe condiţiile de criză, cel public a continuat să se lăfăiască în scheme generoase şi pe fonduri excesive într-o flagrantă nepotrivire cu declaraţiile de intenţii ale guvernanţilor. Am încheiat un an în care, cu toată vorbăria desfăşurată nu s-a întâmplat nimic şi în care bugetele de salarii au crescut în loc să scadă. Noul an nu vine nici cu cea mai vagă intenţie de redresare, de stimulare, ci cu aceleaşi păguboase creşteri de taxe care vor înmormânta o nouă serie de IMM-uri disperate.

Nu, hotărât lucru, noul an nu are semne bune! Pentru că piesa e aceeaşi, actorii aceiaşi şi concepţia care stă la baza guvernării rămâne neschimbată. În capul domnnului Boc şi în cele ale colegilor săi există o singură idee: să facem cât mai repede ce ne-a cerut FMI-ul, ca să nu ne punem în cap pensionarii şi salariaţii ce ar rămâne neplătiţi. După asta, potopul...