După aproape două săptămâni de vacanță (pentru unii, aceasta ține din Octombrie, de la demiterea Guvernului Boc) românii domnului Băsescu revin la lucru. Fără prea mult chef și cu puține speranțe că vor trăi mai bine. De regulă, traiul mai bun se bazează pe mai multă muncă, sau pe muncă mai eficientă, dar noi ne-am obișnuit să vedem (ni s-a servit această rețetă) că îmbunătățirea traiului poate să vină odată cu trecerea timpului, aproape de la sine.
Ori semnele lui 2010 nu conduc deloc spre o asemenea concluzie. Nici n-a început bine anul că scumpirile prezise pentru ceva mai încolo s-au și instalat. Și țigările și mâncarea afișează deja alte prețuri. Dacă de fumat ne-am mai putea lăsa, de mâncat o vom face cu riscurile întâmpinate de măgarul lui Buridan (cel care a decedat când a învățat să nu mai consume nimic!). Utilitățile își vor arăta și ele noua față odată cu primele facturi. Șomajul e deja în floare și amenință cu convertirea a un milion de români la acest statut. Pare că un mecanism implacabil funcționează independent de voința noastră și în ciuda eforturilor noastre de a ne sustrage urmărilor neplăcute.
Desigur, criza mondială rămâne prima explicație. Una pe care liderii noștri au împins-o dincolo de principiile bunului simț - prin invocarea ideii că n-avem cum să luptăm împotriva ei și că trebuie să așteptăm ca efectele să treacă. A doua explicație este, însă, la îndemâna noastră: timp de un an de zile am avut cea mai slabă și mai incompetentă guvernare din toate câte au fost în 20 de ani. Într-un eventual clasament al contraperformanței, domnul Boc ar ocupa autoritar primul loc. O guvernare care s-a zbătut în ghiarele propriilor sale contradicții, încercând și nereușind să angreneze două tendințe politice contrare și un singur obiectiv comun: extragerea cât mai multor beneficii pentru tabăra proprie din actul de guvernare. A fost o veritabilă concurență a sifonării de fonduri publice în pușculițele de partid, pentru bătălia finală pentru Președinție. Când s-a rupt căruța coaliției, totul s-a blocat iremediabil, iar aparatul supraponderal al angajaților statului a consumat doar, fără a mai produce nimic. Într-o economie al cărei sector privat a încercat cu disperare aproape să se plieze pe condițiile de criză, cel public a continuat să se lăfăiască în scheme generoase și pe fonduri excesive într-o flagrantă nepotrivire cu declarațiile de intenții ale guvernanților. Am încheiat un an în care, cu toată vorbăria desfășurată nu s-a întâmplat nimic și în care bugetele de salarii au crescut în loc să scadă. Noul an nu vine nici cu cea mai vagă intenție de redresare, de stimulare, ci cu aceleași păguboase creșteri de taxe care vor înmormânta o nouă serie de IMM-uri disperate.
Nu, hotărât lucru, noul an nu are semne bune! Pentru că piesa e aceeași, actorii aceiași și concepția care stă la baza guvernării rămâne neschimbată. În capul domnnului Boc și în cele ale colegilor săi există o singură idee: să facem cât mai repede ce ne-a cerut FMI-ul, ca să nu ne punem în cap pensionarii și salariații ce ar rămâne neplătiți. După asta, potopul...